The wretched desert takes its form, the jackal proud and tight
In search of you, I feel my way, though the slowest heaving night
Whatever fear invents, I swear it make no sense
I reach through the border fence
Come down, come talk to me

 

In the swirling, curling storm of desire unuttered words hold fast
With reptile tongue, the lightning lashes towers built to last
Darkness creeps in like a thief and offers no relief
Why are you shaking like a leaf
Come on, come talk to me

Ah please talk to me
Wont you please talk to me
We can unlock this misery
Come on, come talk to me

I did not come to steal
This all is so unreal
Cant you show me how you feel now
Come on, come talk to me
Come talk to me

Come talk to me

The earthly power sucks shadowed milk from sleepy tears undone
From nippled skin as smooth as silk the bugles blown as one
You lie there with your eyes half closed like theres no-one there at all
Theres a tension pulling on your face
Come on, come talk to me

Wont you please talk to me
If youd just talk to me
Unblock this misery
If youd only talk to me

Dont you ever change your mind
Now your futures so defined
And you act so deaf and blind
[and you act so deaf so blind]
Come on, come talk to me
Come talk to me

Come talk to me

I can imagine the moment
Breaking out through the silence
All the things that we both might say
And the heart it will not be denied
til were both on the same damn side
All the barriers blown away

I said please talk to me
Wont you please come talk to me
Just like it used to be
Come on, come talk to me
I did not come to steal
This all is so unreal
Can you show me how you feel now
Come on, come talk to me
Come talk to me

Come talk to me

I said please talk to me
If youd just talk to me
Unblock this misery
If youd only talk to me

 

Fraților, ieri mi-am luat o zi liberă. Tot ploua afară, m-am trezit târziu, am zis să iau rucsacul în spinare și să mă plimb un pic, poate mai îmi limpezesc creierii. După ce am oprit la un MacD pentru un popas și pentru postarea zilnică de la Cantina Socială, mi-am zis: ”la naiba, hai să văd un film!”. Cred că n-am mai fost la un film ziua în amiaza mare de foaaaarte multă vreme. În fine, m-am dus la ”Francesca” să văd și eu ce capodoperă a creat domnu Bobby Păunescu, cu gagica lui în rolul principal ( Monica Bârlădeanu). Filmul rulează la Movieplex. Mi-am luat, deci,  o găleată de floricele și o cisternă de cola și … la treabă!

 M-am liniștit un pic când am văzut că filmul e produs de Bobby P. și de Cristi Puiu. M-am gândit că domnu Puiu nu o fi stat deoparte și a pus și el umărul un pic la regia filmului, deși pentru scenariu și regie este creditat doar Bobby Păunescu. Despre Monica Bârlădeanu nu pot spune lucruri rele. Nu excelează ca actriță profesionistă, însă face un rol bun, chiar mai bun decât cele precedente în care am mai văzut-o ( ”Moartea d-nului Lăzărescu” și episodul acela din serialul ”LOST” în care apare cu numele ei americănesc, Monica Dean). În filmul ăsta, Monica o interpretează pe Francesca, o tânără educatoare de pe plaiurile mioritice,  care are un vis: să plece în Italia, să lucreze acolo și cu banii strânși să înființeze o grădiniță pentru copii românilor emigranți din țara prietenă. Ea insistă să plece deși atmosfera în Italia nu este propice pentru români ( ”Curva de Musollini care vrea să ne vadă morți… Primarul ăla idiot din Verona care a declarat orașul liber de români…”). Prietenul ei, Miță, un tânăr freelancer cu aer de combinator, ar urma și el să vină acolo în Italia, imediat ce își lichidează afacerile în România. Deși lucrurile sunt aranjate cu multă grijă, planul Francescăi eșuează: Miță este ucis de cămătarii ( romi, cum altfel?) care nu reușesc să recupereze de la el o sumă importantă de bani ( parcă vreo 6000 de Euro, dacă am înțeles bine). Finalul acesta este previzibil, către el ne împinge toată acțiunea filmului, toate avertismentele celor din jurul Francescăi… De fapt, tocmai Francesca este singurul personaj rupt de realitate din acest film, prin idealul ei și  modul în care se implică și pune problemele. Păcat! Visele mor, iar realitatea ucide. Cam acesta este mesajul pe care l-am perceput din acest film. Dacă mai plouă și aveți chef de o dramă românească din noul val cinematografic, vă recomand cu căldură acest film. Căldura din sala de cinema evident .

 

Am rămas captiv în sentimentul acesta de melancolie de toamnă. Duminică m-am plimbat prin ploaia de octombrie, ascultând Klaus Schulze la căști ( ”I sing the body electric”).

Da, pisica a urmărit pe fereastră ploaia aproape toată ziua.

Toamna mă cuprinde o nostalgie ciudată și devin cumva letargic. Cred că de vină e sentimentul acela pe care îl am din copilărie, sentiment de nechef generat de apropierea începutului de an școlar. Începutul lui septembrie echivala cu întoarcerea din vacanță, alegerea uniformei, tunsul obligatoriu, goana după rechizite și rezolvarea muntelui de teme pentru vacanță pentru că, nu-i așa?, cât a fost vara de lungă numai de ele nu aveam eu grijă. În fine.

Toamna lumina are o strălucire ciudată și foșnetul frunzelor șoptește amintirile lor despre zilele însorite de vară. Îmi place să mă bucur de această toamnă urbană, în drumul meu pietonal de acasă până la birou, în fiecare dimineață. Sper să vă placă și vouă.

Toamna aceasta se va mai naște un mall. Se va numi Cotroceni Park și va fi cel mai mare mall din România, cu o suprafață închiriată de 76000 mp și 2500 de locuri de parcare. Un nou loc de spart bani pe atracții scumpe. În fine. Puțini știu însă că pe acest loc a funcționat cândva UMEB, adică Uzina de Mașini Electrice București, prima fabrică din România care a produs motoare electrice și care, la vremea sa, era unul din principalii producători de asemenea echipamente din Europa. A fost înființată la 7 noiembrie 1948 și privatizată în1990. Probabil că a avut aceeași soartă ca și multe alte unități productive moștenite de la comuniști, și anume vinderea lor pe bani puțini și trecerea în anonimat sau faliment. Asta e.

Însă și mai puțini știu că pe acest loc, la 17 iunie 1910, Aurel Vlaicu a zburat pentru prima dată cu aeroplanul Vlaicu I. Vlaicu a obținut brevetul nr. 2258/1910 pentru ” Mașina de zburat cu un corp în formă de săgeată”, acest model de avion devenind în acel an primul din dotarea armatei române ( 10 bucăți).

Pe vremea când exista UMEB, la poarta fabricii era o placă comemorativă ce amintea de zborul de Vlaicu.  Sunt curios dacă la poarta mall-ului Cotroceni Park va exista vreun element descriptiv care va aminti despre  acest eveniment. Oare va fi cineva interesat să afle despre acest lucru în drumul său către un film cu bătăi, o shaorma sau un sângeros shopping-spree?

Iulie 1978. Erau aproape faliți. Nimeni n-ar fi crezut că după succesele imense cu ”The Dark Side Of The Moon” și ”Wish You Were Here”, grupul Pink Floyd ar putea fi la un pas de destrămare și în pragul falimentului. Turneul de promovare al albumului” Animals” avusese un succes acceptabil, dar lumea nu putea accepta prea ușor ideea lui Waters că oamenii se împart în Câini, Porci (three different ones) și Oi. Pe de altă parte, plasamentele financiare nefericite și taxele mari au făcut ca cei patru membrii Pink Floyd să piardă sume imense. Aveau nevoie rapid de o infuzie de capital. Foarte rapid. 

În ziua aceea, Roger Waters se îndrepta spre studioul de înregistrări unde avea programată întâlnirea cu colegii de trupă. Nu se văzuseră de ceva vreme, relațiile erau destul de încordate însă vremurile grele trebuiau să-i unească din nou.  Își aprinse o țigară și intră în studio: ”Băieți, am o idee. Trebuie să știu părerea voastră. Dacă sunteți de acord cu ea și vreți să lucrăm împreună e ok. Dacă nu, voi  porni acest proiect singur.”

Ideea îi venise după un concert de pe Stadionul Olimpic din Montreal cu doi ani în urmă. Atunci, chiar în fața sa  în primul rând, se afla un grup destul de exaltat, probabil aflat sub infuența halucinogenelor și a alcoolului. Un individ  din acel grup începuse să se agite, să urle, vrând parcă să provoace o mică revoltă în fața scenei. Pink Floyd cânta ”Shine On You Crazy Diamond”  iar picătura care a umplut paharul a fost urletul individului cu pricina: ”cântă Carefull with that axe, Roger!” În momentul acela Waters n-a mai rezistat și l-a scuipat pe scandalagiu drept în față, gest pe care l-a regretat amarnic atunci și mult timp după aceea.

Le-a reamintit acum acest incident colegilor de trupă, precum și gândul său de a construi în timpul unui spectacol un zid între ei și audiență.”Știți, după faza aceea nu mai aveam decât un singur gând. Să construim un zid între noi și spectatori. Între timp, încurajat de prietenul nostru Bob ( Ezrin), ideea zidului s-a dezvoltat în mintea mea. Mă gândesc la o operă muzicală despre acel zid care ne separă și ne izolează pe noi ca indivizi, un zid construit din temerile noastre, complexele noastre și regulile sociale din ce în ce mai absurde și de neînțeles…Și pe care noi singuri putem să-l dărâmăm atunci când avem puterea să o facem”.

David Gilmour, Nick Mason și Richard Wright s-au gândit minute bune la ceea ce le spusese Waters. Fiecare își lansase câte un album solo, dar fără mare succes la public, așa că trebuia să ia o decizie rapidă pentru a redresa cumva situația în care se aflau. Primul care deschisese discuția a fost Gilmour: ” OK, eu zic să o facem. E singura noastră șansă de a ieși din acest impas. Chiar dacă acesta va fi ultimul nostru album sub numele Pink Floyd, trebuie să încercăm.” ceilalți doi au fost și ei de acord.

Înregistrările au început o lună mai târziu și au mers strună, sub conducerea dictatorială a lui Waters care a vrut ca totul, absolut totul să sune perfect. Albumul ”The Wall” a fost lansat în 1979 și a avut un succes imens, devenind unul din albumele rock cele mai apreciate până azi.

Dar orice capodoperă are prețul său: covârșit de presiunea impusă de Waters și afectat de marginalizarea sa din punct de vedere creativ, Rick Wright nu a mai putut suporta și a părăsit grupul la sfârșitul turneului ” The Wall”…

Fii-mea, Alina, a plecat duminică la ziua unui coleg. Înainte de plecare mă întreabă: ” Tată, ce cadou să-i iau tipului? Chiar nu am nici o idee…”. Mă gândesc și zic: ” O carte. Pe vremea noastră o carte pentru un coleg era un cadou neprețuit.” Alina se uită la mine, cumva cu compătimire: ” Tati, știi, lumea a mai evoluat între timp…”

Există zvonuri din ce în ce mai credibile care susțin că după succesul concertului susținut de Kraftwerk la Sala Palatului pe 12 iunie anul acesta, organizatorii eMagic sunt în tratative cu Klaus Schulze pentru susținerea unui concert al artistului la București cel târziu în toamna anului viitor. Vă spun de pe acum: dacă zvonurile se vor adeveri nu voi rata ȘI acest concert.

Până atunci, vă propun o piesă a maestrului prezentată la televiziunea WDR din Koln în 1977:

… și un fragment din concertul de la Loreley de anul trecut:

 Enjoy!

Pentru că anul ăsta nu cred că voi avea concediu, nu-mi rămâne decât să-mi amintesc de cel de anul trecut. Deci, acum un an, pe vremea asta, petreceam o săptămână de relaxare în Bulgaria, la Nisipurile de Aur. Vremea a fost excelentă, condițiile acceptabile iar marea curată și cu valuri mari. Am ales pozele pe care le consider mai sugestive. Sper să vă placă.

Deci am primit o leapșă interesantă de la DrawforJoy, acum câteva zile. Răspund cu oarecare întârziere din motive de sănătate. Să vedem:

1. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui dezamăgit în dragoste? Hmmm…Nu știu.. Credeți că unui dezamăgit în dragoste îi arde de citit? Poate ”Adam și Eva” de Rebreanu. Sunt curios ce efect ar avea.

 2. Ce carte ai recomanda (şi de ce) iubitului/iubitei? O carte de bucate. Doar dragostea trece prin stomac, nu?

 3. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui mai bun prieten? ” Șapte ani în Tibet” de Heinrich Harrer. Cred că este o carte frumoasă despre prietenie.

4. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui copil de 10 ani? ” Din marile legende ale lumii” de Alexandru Mitru. Am citit-o la vârsta aceea și mi-a plăcut foarte mult.

5. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui mare aventurier călător? Probabil ”Toate pânzele sus!” de Radu Tudoran. Sau ceva de Jules Verne: ” Minunatul Orinoco”, ”800 de leghe pe Amazon” sau ”20.000 de leghe sub mări” că sigur prin oceane acel aventurier nu a călătorit.

6. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui duşman cunoscut? Dușmani?

7. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unei persoane care nu iubeşte lectura? Niște benzi desenate. Tintin?

8. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia cu nasul pe sus? “Pinnochio”?

9. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui care apare primul în lista ta de bloguri? “Malevil“ de Robert Merle. Nu știu de ce, e o carte care mi-a plăcut foarte mult.

10. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă? ”Amprentele zeilor” de Graham Hancock. Prezintă niște ipoteze interesante despre ceea ce am fost și ceea ce suntem.

OK, nu pasez această leapșă cuiva anume. Aștept comentarii și continuarea acestei lepșe pe blogurile voastre, dacă doriți. Anyone?