Fata căută atentă cu degetul ei arătător fin și delicat pe foaia galbenă și roasă la colțuri, pasajul în care sunt descrise cantitățile pentru a se convinge că băiatul are dreptate. Era aproape de apusul soarelui și ei erau în grădina din spatele casei bunicilor lui încercând, în laboratorul improvizat, să recreeze elixirul a cărui rețetă era descrisă cu lux de amănunte pe foaia mucegăită și îngălbenită de vreme,  găsită zilele trecute în podul casei.

Fuseseră dis de dimineață să culeagă fragi mici și sălbatici de pe dealul din apropiere, așa cum scria în rețetă, iar apoi adunaseră celelalte ingrediente cu grijă, în vase separate.Amestecul fierbea molcom în oală, iar focul le lumina fețele de copii cuminți, ce priveau serioși și tăcuți la cronometrul agățat în apropiere. ”Ar trebui să fie suficient de dulce”, spuse fata. Am pus șapte linguri de zahăr așa cum scrie aici.

Nu se auzeau decât bolborositul fierturii din ceaun și greierii din iarbă. ”îmi pare rău că se întunecă și nu putem vedea ce culoare are elixirul ăsta… ufff” spuse cu ciudă băiatul.  Câțiva licurici zburau pe lângă ei, unii în zig-zag, alții creând traiectorii în formă de spirală sau arabesc, dând un aer de magie acelei seri de vară.

”Ce crezi că se va întâmpla după ce bem din elixir?” întrebă cu teamă, aproape șoptit fetița. Băiatul luă o mină gânditoare: ” Probabil ne vom teleporta în altă lume. Sau în vreo junglă sau stepă. Trebuie să ne ținem de mână când facem asta, să fim împreună acolo unde vom ajunge. Să nu ne speriem de vreun animal nechezând de teamă când vom apărea spontan lângă el și-l vom surprinde cu vreun strigăt…” Fata respiră adânc și închise ochii: ” Eu aș dori să ajungem la una din porțile acelea care ne deschid accesul spre alte dimensiuni… spre absolut… Am citit eu într-una din cărțile tatei că ar exista așa ceva în Univers!”.

Cronometrul se oprise, semn că oala trebuia luată de pe foc. Cei doi se mișcau cu grijă, nu cumva să se verse fiertura și să se opărească cu ea. Apoi fata  luă cu polonicul două porții și le turnă în cele două pahare groase de sticlă pregătite special. ”Lăsăm puțin să se răcească, apoi….” Băiatul încuviință tăcut. Marea clipă se apropia. Vor afla în sfârșit ce efect va avea elixirul a cărui rețetă o găsiseră în podul casei bunicilor, pe hârtia aceea veche, mucegăită și îngălbenită de vreme, scrisă probabil de vreun alchimist din vechime…

”Ufff, simt cum îmi bate inima tare de tot” spuse fata. ”Ești gata?” Băiatul încuviință. Amândoi luaseră deja paharele în mâini și, ținându-se de mână, sorbiră conținutul cu ochii închisi.

Trecuseră câteva minute bune. ” Probabil trebuie să treacă ceva timp să își facă efectul…” zise băiatul. ” Hai să mai bem un pahar, îmi place, e foarte gustos, ce zici?” Fata încuviință, și mai băură un pahar ținându-se de mână. Apoi încă unul. Se întinseră apoi pe pătură si priviră cerul înstelat. Așa i-a găsit bunicul, pe amândoi, culcați, ținându-se de mână și dormind buștean. ”Of, dragii moșului, ce năzdrăvănie ați mai făcut voi aici?” zise el și se aplecă să cerceteze locul experimentului. Gustă din amestecul din oală și plescăi de plăcere: ”Mmmmm… sirop de fragi așa cum îl făcea unchiul meu când eram copil…” Apoi găsi petecul galben de hârtie pe care era scrisă rețeta elixirului: ” Ah, nu-i de mirare că e așa de bun siropul ăsta! Doar copiii l-au făcut după rețeta scrisă de unchiul meu acum multă vreme… O credeam pierdută, pe unde or fi găsit-o ștrengarii ăștia mici?”

Apoi îi cără pe rând, pe brațe, pe cei doi mici alchimiști în dormitor. Probabil ei visau că sunt deja în alte lumi sau dimensiuni, purtați acolo de elixirul magic pe care tocmai îl descoperiseră.

Cele douăsprezece le puteți citi și la psi, tibi, de data aceasta fără cele douăsprezece cuvinte, cioburi de chihlimbar, pentru prima oară în joaca noastră virusache, rokssana, redsky, mitzaabiciclista, cita, scorpio, altcersenin, blueriver, almanahe, abisuri, vânt de toamnă încă un nou prieten în clubul psi, grişka, sara

Deodată bătrânul tuși și spuse: ” Auzi, dragă, sfârșitul lumii nu mai vine în decembrie anul viitor, cică vine mai devreme!”. Bătrâna ridică din sprâncene mirată: ” Păi cum, așa? Nu calculaseră ei, vechii mayași că fix pe 21.12 2012 se sfârșește lumea?”

El lăsă ziarul din mână și își aprinse din nou pipa: ” Eeee, ce știi tu? Ăștia acuma au mijloace moderne! Calculatoare… internet…. și, între noi fie vorba, parcă era prea urât să vină sfârșitul lumii tocmai în decembrie, când e frig afară și se apropie sărbătorile. Zău așa!”

Bătrâna se opri din croșetat și privi la ceasul impozant de pe perete, a cărei pendulă bătea grav secundele: ” Că bine zici. Mai bine să vină sfârșitul lumii primăvara! Prin martie, aprilie, așa. Chiar și mai! Mai bine prin mai, să apucăm și noi să vedem florile de cireș…”

Bătrânul dădu din cap gânditor: ”Cireșe..da…. ce poftă mi-ar fi acum de un lighean plin! Mai bine să vină sfârșitul lumii prin iunie sau iulie. Așa măcar ne prinde cu burta plină de cireșe sau alte fructe de sezon” și plescăi din buzele uscate, cu gândul la savoarea cea dulce. Apoi se încruntă: ” În orice caz, dacă vine, să fie înainte de august… Mai bine sfârșitul lumii decât canicula aia ucigătoare!”

”Ce prostii vorbești!” îl apostrofă bătrâna îndreptând spre el una din andrele. ” În august vin copiii din Canada la noi în concediu!” Mai bine să vină după aia! Prin septembrie, octombrie… chiar și noiembrie că tot încep ploile alea mărunte și bruma…. brrrrr…!!!”

Bătrânul se ridic de pe fotoliu, împături ziarul și-l puse pe măsuța dn fața lui. Apoi cu pași mărunți se întdreptă către vestibul și își puse paltonul: ” Mi-ai făcut poftă de fructe… mă duc la hypermarketul din colț, poate găsesc un kil de portocale frumoase.”

Se încălță și înainte de a ieși pe ușă rămase puțin pe gânduri: ” Auzi, dacă tot ne trimit copiii bani zilele astea, eu zic să plătim întreținerea în avans pe ianuarie și februarie. Nu de alta, dar dacă vine sfârșitul lumii, nu e bine să ne găsească restanțieri și scriși cu roșu la avizierul blocului…” Apoi luă sacoșa din cuier și ieși.

În liniștea lăsată în urma lui, se auzeau doar andrelele bătrânei care se loveau ca două spade în luptă și ticăitul solemn al pendulei care marca, secundă cu secundă, trecerea timpului. Implacabil.

Mai puteți citi despre cele douăsprezece luni și la psi, vero, mitzaabiciclista, blueriver, virusache, scorpio, redsky, tiberiu, cita, abisuri,

Deși noaptea aceea era frig, se oprise din tremurat și ațipise de câteva clipe, învelit cu paltonul său gros, căptușit,  pe care-l căpătase Crăciunul trecut de la o văduvă bogată. Visa frumos: se făcea că pe o farfurie întinsă, îl aștepta inocentă, o tartă cu frișcă și cremă ce avea în vârf o cireașă roșie și zemoasă.Visul părea atât de real, încât vagabondul începuse să plescăie în somn.

La un moment dat o lumină puternică, apărută undeva dincolo de movila de gunoi, îl făcu incapabil să-și continue somnul. Se trezi involuntar, se ridică nervos și se duse călcând apăsat să le zică vreo două celor care-l deranjau. Presupunea că erau niște puști veniți cu mașina, venind să se distreze cu fetele aici unde nu-i deranja nimeni. Rămăsese mirat însă să observe că turbulenții erau trei mogâldețe, în haine argintii ce se învârteau în jurul unui glob roșu și strălucitor ca soarele dimineții, mutând diverse obiecte cu un aparat foarte alambicat. Îi observă câteva clipe apoi, fără să vrea, vagabondul lovi cu piciorul stiva de scânduri de lângă el și provocă o mică avalanșă care tulbură liniștea nopții cu un zgomot teribil și înfricoșător.

Cele trei mogâldețe se speriară, luară cu ei aparatul și se suiră în globul acela, dispărând niciunde. Vagabondul rămase nemișcat pentru câteva minute, apoi prinse curaj și se apropie tiptil de locul în care, singurul indiciu al vizitei ce tocmai avusese loc, era o pată calcinată pe pământul uscat. Studie împrejurimile și descoperi, într-un ungher, un pachet, desprins parcă dintr-o altă lume, pierdut pesemne de omuleții ce tocmai dispăruseră.

Îl desfăcu cu grijă și descoperi înăuntru un soi de salopetă dintr-un material moale și dur în același timp. Vroia să-o probeze și își dădu jos paltonul cel gros. Îmbrăcă salopeta și se simți dintr-o dată cuprins de o sublimă stare de confort și liniște interioară. Sistemul versatil de prindere și fixare pe încheieturile mâinilor și gleznele picioarelor făceau ca frigul de afară să nu pătrundă în interior.

Dintr-o dată, paltonul său cel vechi îi părea ponosit, scurt și cu materialul căptușelii desprins pe la mâneci. Nu-l mai dorea. Acum avea o salopetă mult mai confortabilă și mai călduroasă. Porni înapoi spre culcușul său cu gândul să viseze din nou la tarta cu cireașă, când, îi atrase atenția un buton minuscul și argintiu aflat undeva pe guler. Butonul începu să pâlpâie ușor o luminiță portocalie. Îl apăsă curios și dintr-o dată dispăru într-un pocnet scurt, ca și cum nu ar fi existat niciodată.

Lângă groapa de gunoi, noaptea se depănă liniștită. La venirea zorilor, soarele cel roșu al dimineții lumina movilele imense de reziduuri, transformându-le în miște mici munți roși desprinși parcă dintr-un peisaj marțian.

După câteva ore, un grup de vagabonzi își făcu apariția, cu scopul de a scotoci prin gunoaie. Unul din ei găsi un palton gros, a cărui căptușeală era desprinsă pe margini și la mâneci. Îl îmbrăcă bucuros și porni mai departe. Nu avea de unde să știe că fostul posesor al paltonului ducea de acum o viață liniștită într-o altă dimensiune.

Cele douăsprezece cuvinte le puteți citi și la: psi, virusache, sara, mitzaabiciclista, redsky, anaid, rokssana, almanahe, abisuri, cita, scorpio, valentina,

Era doar el, călătorind pe jos, acompaniat de vechea sa rottă, ale cărei coarde le mângâia atunci când poposea, născocind noi acorduri sau cântece. Călătorea de dimineață prin pădurea cea deasă și acum, noaptea era aproape. Căuta un loc unde să-și facă un culcuș, atunci când observă în zare ruinele unui vechi castel. ”Acolo voi face popasul”, își spuse menestrelul și își grăbi mersul. Se apropie repede de zidurile dărâmate și pătrunse în ceea ce fusese cândva curtea interioară a castelului ce se afla acum în ruină. Găsi câteva vreascuri uscate lângă un copac aproape putrezit și făcu un foc pentru a se încălzi, chiar dacă se învelea cu o pătură groasă. Nu numai că nopțile deveniră reci, dar focul ținea departe și eventualii musafiri nepoftiți precum lupii sau alți prădători nocturni.

Noaptea sosi curând, învăluind sub aripa ei lumea. Luna de argint lumina împrejurimile, învăluind totul ca într-o atmosferă de poveste. Vântul nopții se întețise un pic, ecoul șoaptelor sale reflectându-se prin zidurile reci ale ruinelor. Mângâiat de vântul din ce în ce mai puternic, clopotul cel mare din cea mai înaltă turlă începu să bată, ca un vaiet stins și grav ce tulbura liniștea nopții. Inima menestrelului începu să bată cu putere simțind un fior de teamă, fiind convins că aici îi este sortit să piară… Apucă rotta ce se afla lângă el, îi mângâie coardele și începu să acompanieze clopotul din turla castelului, născocind un cântec nou. Versurile cântate de menestrel veneau de la sine, invocând parcă spiritele nopții pentru inspirație. Clopotul răspundea acordurilor rottei, formând un duet inedit iar cântecul era din ce în ce mai însuflețit, mai puternic și mai intens. La un moment dat, focul se stinse brusc și de teamă, mâinile menestrelului înghețară pe corzile ce încă vibrau în acord. În fața sa, se profila o siluetă albă, difuză. Ochii îi luminau puternic, ca două stele mici și strălucitoare. ”Cântă, menestrel, cântă, nu te opri… Muzica ta îmi amintește de ceva ce am trăit cândva…” șopti fantoma cu o voce caldă de femeie.

Menestrelul ciupi și mângâie coardele rottei făcând-o să sune precum o harpă, vrăjit fiind de apariția fantomei care îl învăluia ușor cu lumina ei caldă și ușor portocalie, acum. Clopotul bătut de vânt acompania și el rotta ca un ecou distant și metalic. dând cântecului o notă ireală, parcă din altă lume.

”Am fost femeie, cândva, menestrelule…” îi șopti fantoma. ”Am fost o femeie frumoasă și am iubit, și am fost iubită de stăpânul acestui castel…” Menestrelul opri cântecul, iar vântul se domolea încet și el, vrând parcă să asculte povestea fantomei. ”Și.. ce s-a întâmplat?” întrebă menestrelul cu vocea gâtuită de emoție.

”L-am iubit din tot sufletul pe stăpânul meu până când am aflat că mă trădează…cu o altă femeie… și atunci inima mea s-a uscat de amărăciune”. În curtea castelului se lăsă o tăcere apăsătoare, doar foșnetul frunzelor din pădurea alăturată se mai auzea, ca o rugăciune tăcută. ”Mi-am pus capăt zilelor, aruncându-mă din turnul acela… și am lăsat scris ca inima mea să fie îngropată undeva departe într-un loc neștiut de nimeni. Stăpânul meu s-a conformat dorinței mele și a făcut întocmai. Apoi, cuprins de remușcări, a părăsit acest castel și s-a mutat în alt ținut…”

Menestrelul mângâie din nou corzile rottei, compunând acum un cântec de iertare și izbăvire. Vocea sa suna ca un cor de îngeri. ”Aș dori ca acest cântec al meu să-ți curme suferința și să-ți aducă pacea și liniștea” șopti menestrelul și corzile rottei sunau din ce în ce mai puternic iar armoniile sale umpleau curtea vechiului castel cu culori nemaiîntâlnite.

Fantoma căpătă și ea o aură aparte, iar în dreptul a ceea ce fusese cândva inima ei, apăru un punct luminos ce începu să strălucească precum cea mai strălucitoare stea de pe cerul nopții. ” Îți mulțumesc, menestrelule, acum mă simt completă și mă voi duce în liniște în lumea mea… îți mulțumesc!” șopti fantoma și, diminuându-se încet, dispăru apoi subit, într-o secundă.

Menestrelul continua să cânte până la ivirea zorilor. Privi apoi răsăritul de soare, falnic și maiestuos, precum primul răsărit de soare apărut vreodată. Razele lui mângâiau curtea vechiului castel ca într-o binecuvântare magică și străveche.

”Sper să țin minte cântecul acesta… Îl voi repeta pe drum și-l voi cânta cu siguranță în noua mea reprezentație”, zise menestrelul pregătindu-se de drum.

Se depărtă de vechiul castel fără să privească în urmă. Auzea totuși dangătul clopotului cel mare din turn, ca un rămas bun. Sau doar ca o simplă părere.

Cele douăsprezece cuvinte le puteţi găsi şi la: psi, sara, redsky, anaid, rokssana, scorpio, cita, dictatura justiţiei, tibi, andy, vania, gabi, tu1074, zina,

Amândoi erau îmbrăcați deja în combinezoanele speciale și pregătiți să se urce în mașina temporală ce era deja setată să-i transporte undeva la începutul secolului 20. Ca înaintea oricărei misiuni, savurau licoarea aceea dulce care anihila durerile de cap și grețurile cauzate de călătoria în timp.

- Bineînțeles că trebuie. Intervenția noastră este iminentă. Cei de la Institutul de Calcul Probabilistic al Istoriei mi-au subliniat chiar importanța covârșitoare a misiunii noastre.

Celălalt tip, își frecă bărbia gânditor:

- Totuși, nu înțeleg, de ce tocmai atunci, de ce tocmai acolo? Nu văd nici un rost…

- Ascultă, oi fi tu cadet în Patrula Timpului și nu mare filozof, dar chiar vrei să le știi pe toate? Uff, fie. Fii atent.

Îl trase pe colegul lui mai aproape și îi explică aproape șoptit:

- Îl știi pe vărul meu… analistul de la Institut. El mi-a povestit totul….

Privi în jur să fie sigur că nu-i ascultă nimeni, apoi continuă:

- Trebuie eliminat cineva, o persoană importantă care transportă un secret covârșitor…. Un soi de vindecător…

Celălalt îl privi uimit:

- Bine dar… pentru o singură persoană trebuie să curgă atâta sânge? Mă rog, vorba vine…

- Ei, bine, da! Pentru că o dată cu asta trebuie dat și un avertisment! Celuilalt!

- Eeee… cu asta chiar că m-ai încurcat de tot! Care… celălalt? Nu văd legătura!

După o ultimă sorbitură de licoare dulce și ronțăind o fărâmă de granulă nedizolvată, colegul continuă:

- Deci vindecătorul acela care trebuie eliminat, trebuie să se întâlnească cu un mare profesor. Nikolai… Nikolai Tesla dacă-mi aduc bine aminte. Îl știi? Trebuie să fii auzit de el! E un departament întreg la Institut care se ocupă numai de corectat derivațiile temporale ale invențiilor sale care datorită nouă au rămas nepublicate…

- Da, îl știu, tipul cu mustață! își aminti celălalt. Și? Ce treabă are vindecătorul acesta cu Nikolai Tesla?

-Păi.. Fii atent. Secretele din valiza vindecătorului, îl vor ajuta pe Tesla să găsească metoda prin care noi, oamenii vom deveni nemuritori…

- Nemuritori? țipă celălalt,

- Taci, mă!… îl apostrofă colegul. Mai încet… Da, nemuritori și asta va aduce omenirea într-o situație catastrofală…

- Cum catastrofală, ești nebun? Nu vrei să trăim pentru totdeauna???

Celălalt îl privi condescendent și clătină din cap:

- Cadet, cadet… nu înțelegi nimic… Păi, fii atent. Dacă oameni vor deveni nemuritori ce crezi că se va întâmpla? Îți zic eu: lumea va încremeni în mentalitatea și dogmele secolului 20 iar nemaiexistând mortalitate, decât accidentală, evident că, deșteptule, nu se vor mai naște copii. Deci eu și cu tine și cu toți cei ce s-au născut după anii 30 ai secolului 20 nu vom mai exista niciodată! Acum, pricepi? Vrei argumente mai solide? Vezi cum totul se leagă precum piesele unui puzzle? Dar să nu mai pierdem timpul hai suie-te în
mașina temporală…

Cei doi se instalau confortabil în mașina în formă de capsulă, și priviră din nou display-ul frontal cu data la care era setată ca destinație: 14 aprilie 1912, ora 22:00, precum și coordonatele fizice setate undeva în Atlanticul de Nord.

… Ajunseră acolo într-o fracțiune de secundă. Apele oceanului erau reci iar noaptea era cețoasă.

- Brrrrrr…. Trebuie să ne mișcăm repede, să nu înghețăm și să nu ne vadă ceilalți!

- Stai liniștit, nu ne vede nimeni, îl lămuri colegul. Datorită câmpului energetic care ne transportă în timp, suntem percepuți ca niște fantome… Și acum
scoate fazerul… Trebuie să facem astfel încât catastrofa să pară cât mai autentică.

Cei doi scoaseră fazerele, le setară și le îndreptară spre apele reci ale oceanului. În fața lor se năștea majestuos un aisberg de toată frumusețea.

- Bun așa… Cât este ceasul?

Celălalt se uită la cronometrul de la mâna stângă:

- Mai sunt cinci minute până la ora 23:00.

- Bun, deci suntem în grafic. Dar pe unde o fi vaporul acela?

Nu termină bine întrebarea că undeva în zare observă lumini și auzi râsete și muzică.

- Hai că vine… să ne dăm mai într-o parte!

Amândoi deplasară cu manetele capsula în care se aflau pentru a observa mai bine ceea ce se va întâmpla.

La ora 23:40 vaporul se ciocni cu aisbergul creat de cei doi călători în timp.

- Gata, misiune îndeplinită! E timpul să ne întoarcem!

Cadetul își privi colegul întrebător:

- Ești sigur că se va scufunda? Nu vrei să mai rămânem să vedem ce urmează?

- Nu este cazul. Aisbergul a lovit exact unde trebuie pentru ca scufundarea să fie iminentă, să mergem!

… Într-o clipă erau înapoi în timpul lor. Ieșeau din capsulă, ușor bulversați: acesta era efectul secundar al călătoriei temporale. După o scurtă pauză de dezmeticire se duseră la vestiar.

- Auzi, tare frumos vaporul acela, păcat de el. Cum ziceai că se numea?

- Se numea Titanic, cadet. Titanic. Un nume magnific destinat unei catastrofe magnifice.

Amândoi porniră dușurile aproape în același timp.

Apoi se duseră la un suc, să sărbătorească reușita misiunii. Nu aveau voie să consume alcool , cel puțin patru ore după călătoria spațio-temporală.

Cele douăsprezece cuvinte le mai găsiți și la: psi, abisuri, sara, grig, tibi, scorpio, valentina, cita

Durerile provocate de leziune îi invadau simțurile în avalanșă.

Închise ochii și, ținându-și respirația, se pregăti de impact.

Simțea deltaplanul cum se rotea în aer, în jurul propriei axe, ca într-un vârtej cu pânza aripii sfâșiată  de cârligul acela desprins. Solul dur se apropia din ce în ce mai repede, iar el își acceptase sentința.

Își aduse aminte de acel cârlig de fixare al curelelor de susținere pe care uitase să-l blocheze la decolare și pe care tocmai îl simțea liber prin aer, auzindu-i șuieratul malign, ca o amenințare.

Plana ca un vultur, cu pânza deltaplanului în chip de aripi imperiale deschise
majestuos.  Se lansase cu câteva minute în urmă, de pe colina cea înaltă, printr-o alunecare ușoară și se lăsă purtat pe curenții de aer precum Icar, cel  fermecat cândva de discul strălucitor al soarelui.

Deschise hangarul și scoase deltaplanul, îi verifică aripile și harnașamentul. ”Sper să nu uit să fixez cârligul acela”, se gândi.

Privea la vremea frumoasă de afară, apoi la hangarul de peste drum. ”Ar fi timpul să mă mai antrenez pentru următoarea etapă din circuit”. Scoase cheile hangarului din sertar. Apoi ezită. Mai bine nu, nu astăzi. Îl străbătuse pentru o clipă o amenințare dintr-un posibil viitor apropiat. Puse cheile hangarului înapoi în sertar și plecă să dea un nou sens zilei aceleia frumoase ce se anunța optimistă.

Cele douăsprezececuvinte de astăzi le mai găsiți la psi, redsky, anaid, grig, rokssana, dictaturajustiției, incertitudini, abisuri, scorpio, labulivar,tiberiu, sara, d’agatha, vero, carmen, valentina, carmensima, almanahe, andy, incaunipocrit ,tudor, theodora, gabi, gabi

Nu avea nici o idee despre ce va vrea să deseneze. Apoi își aminti de întâmplarea aceea din vacanță și se gândi la pisica ce ronțăia ciocolata de ghimbir pe canapeaua turcului, cea înțesată de perne. ”Ufff, ce bine ar fi să fie aici și să-mi dea ajutorul…” se gândi Lizuca.

În următoarea clipă, zări pisica lângă ea, legănându-și coada, în timp ce ronțăia un pătrățel de ciocolată. Parfumul puternic de ghimbir umplu toată camera fetiței. ”Cum… cum ai ajuns aici?” Pisica se întinse căscând apoi spuse miorlăit: ”Doar m-ai chemat! Poruncește!”  Lizuca se ridică în picioare și dădu din mâini deznădăjduită: ” Nu știu cum ai putea să mă ajuți! Am de terminat desenul acesta, altfel nu pot ieși la joacă… Cum să fac?” Pisica păși agale prin cameră, apoi se așeză pe noptiera pe care se aflau cărțile de povești ale Lizucăi. ”Să zicem că am o relație specială cu minele tale de creion… Vrei să le trimit un mesaj special din partea ta?”

Micuța se gândi la acel ”mesaj pentru mine”, timp în care ochii ei căpătau o culoare verde strălucitoare cu inflexiuni magice. ”Iată mesajul meu către mine: aș vrea… aș vrea ca minele mele de creion să deseneze cel mai frumos castel al celei mai frumoase prințese, aflat la marginea celui mai frumos curcubeu văzut vreodată!”

Zis și făcut. La un semn al pisicii, minele colorate de creion se însuflețiră și începură să danseze pe foaia albă de hârtie, creând desenul închipuit de Lizuca: cel mai frumos castel, cu cel mai înalt turn la fereastra căruia se afla cea mai frumoasă prințesă din lume. Iar totul se afla sub bolta arcuită al celui mai strălucitor curcubeu.

Fetița bătu din palme și țopăi prin cameră de bucurie. ” Ce frumos eeee! Cât de mult aș dori să fie aievea acest castel!” Pisica închise ochii și miorlăi căscând: ”Dar este. Uite… atinge-l  cu mâna…” Lizuca atinse timid cu mâna desenul și simți în deget catifelarea curcubeului strălucitor.
Apoi se aplecă toată deasupra desenului și se simți cuprinsă de magia universului închipuit de ea cu câteva minute în urmă.  Prințesa îi făcea cu mâna invitând-o sus, în turnul ei cel înalt. ” Cu siguranță voi avea ce să scriu în jurnalul meu când mă voi întoarce”, gândi fetița hlizindu-se.

Soarele apunea roșu ca un gălbenuș de ou celest. Prietenii Lizucăi au așteptat-o în parc ceva vreme apoi s-au apucat să vâneze licurici ca în fiecare seară.

A doua zi, Lizuca a luat nota maximă la desen iar capodopera ei a rămas expusă pentru totdeauna pe holul principal al școlii.

despre aceeași temă ”mesaj pentru mine” vă invit să citiți și la  psi,  tibi, vero, virusverbalis, anaid, redsky, abisurile, scorpio, cita,

Am ajuns gâfâind la finalul cursei și i-am zâmbit învins. Ochii ei se schimbau din căprui în verde și râdeau înconjurați de pistruii feței. ”Acum, vei da o înghețată! Mergem direct la toneta turcului dacă te mai țin picioarele!” Ea porni prima lăsând în urmă parfumul prezenței ei, iar eu am urmat-o îndeaproape. Toneta turcului era aproape, chiar în fața locuinței modeste de la capătul străzii principale, unde bătrânul turc prepara cea mai delicioasă înghețată din lume, după o rețetă numai de el cunoscută și adusă de departe, din țara lui natală.

Turcul ne aștepta acolo, moțăind pe scaunul albastru de lângă tonetă, cu brațele încrucișate și capul sprijinit de spătar. Ne-am apropiat tăcuți. ”Vă așteptam, copii!” spuse el cu ochii încă închiși, ce să fie azi?” Lizuca vorbi repede și tare:” Vreau un cornet dublu și crocant din înghețata aceea cu multă ciocolată și cu mult-mult zahăr!” Turcul se ridică de pe scaun, luă instrumentul acela care seamănă cu o ceașcă mică prevăzută cu mânere prinse cu arc și ne trată pe amândoi cu porțiile de înghețată, în cornetele umplute în mod egal. Nici unul din noi nu mai avea răbdare și lingeam tăcuți din înghețata delicioasă, murdărindu-ne pe nas și în jurul gurii. Ochii Lizucăi erau de un verde intens și eram fermecați de strălucirea lor. Dar nu puteam să-i spun asta. Bătrânul turc ne privea cu drag, ca un bunic care-și admiră nepoții cei răsfățați. ”Îmi sunteți tare dragi”, zise el. Apoi se auzi tunetul și apărură umbrele de nori negri pe cer. ”O să plouă!” zise Lizuca îngrijorată și se bosumflă, ochii ei devenind căprui. ”Aș fi vrut să ne mai întrecem cu bicicleta, dar ce păcat că nu mai putem…” continuă ea dezamăgită.

Bătrânul turc ne privi pe amândoi zâmbind secretos pe sub nasul său coroiat: ”Veniți cu mine în casă, să vă arăt ceva!” L-am urmat, într-o mână ținând înghețata iar în cealaltă strângând palma micuță a Lizucăi, simțind inima cum bate, dorind parcă să-mi sară din piept. Ne-a condus în sufrageria slab luminată, amenajată în stil oriental. Nu lipseau narghileaua și canapeaua înțesată cu perne pe care torcea leneș o pisică. La vederea noastră, pisica se trezi, se întinse căscând și porni agale către colțul ei unde, pe o farfurioară, o aștepta un pătrat de ciocolată ce mirosea puternic  a ghimbir.

”Vreți să participați la o cursă de neuitat?” ne întrebă turcul. ”Chiar dacă plouă, vă promit că vă veți întrece în cea mai frumoasă cursă din viața voastră!”. Ne-am uitat unul la celălalt și am încuviințat din cap. Ne simțeam amândoi ca făcând parte dintr-o poveste ce era pe cale să înceapă. Turcu bătu din palme și porunci ceva pisicii într-o limbă necunoscută. Aceasta se conformă, o zbughi în camera alăturată și se întoarse după câteva clipe, suindu-se pe masă și lăsând două pătrățele de ciocolată cu miros de scorțișoară.

”Gustați-le!”, ne îndemnă bătrânul turc, ”și porniți apoi spre dig. Pedalați în viteză și nu vă fie teamă! Dar să vă întoarceți până la asfințit!” Am luat fără ezitare bucățile de ciocolată și le-am ronțăit simțind cum aroma lor ne pătrunde în trup și ne învăluie. Am mulțumit amândoi și am zbughit-o pe ușă. ”Spre diiiiiiig!” strigă Lizuca pedalând frenetic. Ochii ei deveniseră din nou verzi, ca valurile mării ce se sparg lingând plaja nisipoasă a unei insule, într-o zi toridă de vară.

Digul era lung. Pedalam amândoi în viteză și, la un moment dat, simțeam cum plutim purtați de vântul ce prevestea ploaia ce se apropia. Pedalam și ne înălțam în aer, privind în jos către casele și străzile ce deveneau din ce în ce mai mici. Exact în momentul în care începea ploaia, ne-am înălțat deasupra norilor, pedalând încontinuu de teamă să nu ne prăbușim în gol. Ne priveam amândoi, hlizindu-ne unul la celălalt, îmbătați de senzația aceea unică de a zbura deasupra norilor și scăldați în lumina solară și în albastrul acela infinit al cerului. Ochii Lizucăi străluceau verzi precum frunzele pădurilor nesfârșite.

Am pedalat mult în ziua aceea, plutind în imensitatea aceea albastră și învăluiți de lumina soarelui. Norii s-au risipit după ploaie iar noi am coborât cuminți din zborul nostru magnific înapoi pe dig. Am privit obosiți, ținându-ne de mână, cum soarele cobora, mare și roșu în adâncurile nopții.

Nu am povestit nimănui despre zborul acela. Vacanța a trecut repede, zilele scurtându-se cu dimineți din ce în ce mai răcoroase. Apoi am crescut amândoi și magia copilăriei a dispărut undeva în adâncurile amintirilor.

Cele douăsprezece cuvinte le veți mai găsi și la psi,  abisuri, scorpio, vero, grig, anaid, sara, almanahe, gina,redsky, tibi, virusache, rokssana

Elevul se așeză cuminte în prima bancă, acolo unde în aștepta o coală albă de hârtie. Era micuț și firav, mai firav decât alți băieți de vârsta lui. ”Prima întânire… la naiba… de unde să știu eu cum e la prima întâlnire?” Se uită la ceasul cel mare și rotund și privi fascinat, preț de câteva clipe, acul secundarului care măsura implacabila trecere a timpului. Prima lui întâlnire avea să se petreacă abia după câteva ore, după ce va fi terminat cu blestematul ăsta de examen. Încă nici nu știa ce vor face: se vor duce la un film, la o plimbare în parc sau pur și simplu vor vorbi undeva pe o bancă lăsându-se fermecați unul de celălalt. El va dori să o sărute când se vor despărți dar era sigur că ea nu-l va lăsa. Așa auzise el că se întâmplă.

”În fine, trebuie să mă concentrez acum să termin aici.. dar ce să scriu?” se frământa băiatul sub privirile profesorilor de la catedră, cumva resemnați că foaia de hârtie aflată în fața elevului examinat este în continuare goală după mai mult de cinci minute de la începerea examenului… Privi din nou la ceasul cel mare și rotund, sperând ca acesta să-i dea inspirație. Și-l imagină pe rând ca fiind o farfurie. Apoi o roată, apoi un soare roșu aflat la apus.. ba nu, la răsărit. Apoi ca fiind o poartă către altă dimensiune. ”Asta era!” exclamă în gând, victorios, băiatul. Va scrie o compunere despre un băiat care are de scris o compunere despre prima sa întâlnire, în care un alt băiat trebuie scrie o poveste despre…

Privi pe fereastră la cerul albastru pe care se aflau câțiva nori albi și pufoși. Undeva, pe un copac alăturat, un grup de păsări ciripeau vesel triluri de primăvară. Elevul luă cu hotărâre stiloul și începu să-și scrie lucrarea: ”Băiatul…”

Nici nu bănuia că universul lui se așterne cuminte pe o altă coală de hârtie albă, ce se afla în fața unui alt băiat, într-o altă dimensiune.

Pe aceeași temă ”Prima întâlnire” veți mai găsi texte similare și la psi, marina, abisurile, tibi, redsky,  vero, virusache, rokssana, cita, scorpio, d’agatha, sara, coltulcumuzica, alice, vania, ragnar, anaid

Era mândru, Prințul. Un tânăr înalt și mlădios, cu privire pătrunzătoare, albastră ca adâncurile cerului. Pe pieptul platoșei sale făcută de mâinile celor mai iscusiți făurari se afla mândrul blazon al regatului, un vultur roșu cu aripile întinse. Tot făurarii aceia i-au dăruit și sabia cu lama fină și ascuțită și mânere bătute în pietre prețioase, dar care nu fusese încă botezată în bătălii însângerate. Tatăl său, Regele, își ținuse departe unicul fiu de toate acele lucruri neplăcute din viața unui conducător, reușind ca încă din timpul vieții lui să aducă pacea pe aceste meleaguri.

Prințul, acum, își căuta o soție, mânat de un gol inexplicabil în suflet. Un fel de dor și tânjire care părea că-l macină de ceva vreme. Nici una din domnițele prezentate la Curtea tatălui său nu îi plăcuseră. Deși erau frumoase și instruite, nici una nu-i trezise Prințului acea flacără în suflet numită dragoste profundă. Pentru că asta căuta Prințul: dragostea aceea pură care unește două suflete pereche într-o singură entitate spirituală. Lumea îl credea nebun, visător, lunatic, dar lui nu-i păsa asta, continuând să viseze în continuare la idealul său.

Așa că Prințul, sub binecuvântarea tatălui său,  plecase la drum alături de mica sa suită în căutarea perechii sufletului, scrutând cu privirea limpede îndepărtările, spre regate îndepărtate, unde era sigur că-și va găsi marea dragoste ”Cântă-ne menestrel!, porunci prințul, zi-ne un cântec voios de drum și voie bună!” Cântărețul aflat în suită, își acordă rapid rotta și îi mângâie coardele, susurând un cântec vesel, acompaniat de vocea cristalină a Prințului.

Trecuseră dealul nesperat de repede, însuflețiți de cântecele voioase și căutau un loc în care să înnopteze. ”La marginea pădurii”, porunci Prințul, arătând către mulțimea nesfârșită de copaci înalți ce se profila în zare. Pe măsură ce se apropiau de pădure, caii fornăiau, cuprinși de o oarecare neliniște.

”Alteță, oamenii se tem de acest loc…”, îi șopti Prințului unul din slujitori. ”Se petrec lucruri necurate în pădurea aceasta întunecată… noaptea umblă năluci, se aud voci șoptite… cine știe… oamenii se tem…”. Prințul ordonă descălecarea și își îmbărbătă oamenii: ” Voi sta eu însumi de pază în primul și al treilea schimb”, spuse el, iar cei din suită descălecară în jurul lui, pregătind cele necesare pentru înnoptat.

Se întunecă repede. Luna cea plină strălucea pe cer, dând o formă ciudată copacilor, ale căror coroane părea că formează niște arcade deasupra unui drum prin pădure, al cărui contur se distingea treptat în lumina argintie.

Atunci Prințul simți chemarea. Cuvinte abia șoptite de frunzele bătute de vântul slab al nopții, ca într-un cântec magic, a cărei melodie nu-i părea deloc străină, răscolind un sentiment de dor neștiut, aflat undeva demult ascuns prin memorie. Se ridică și porni pe sub arcadele maiestuoase formate de coroanele copacilor, pe drumul acela ce se distingea din ce în ce mai clar și care ducea spre inima pădurii. Treptat, totul în jurul său se schimba: întunecimea adâncurilor pădurii transformându-se într-o lumină difuză și lăptoasă ce-l înconjura pe Prinț ca o aură magică. Șoaptele frunzelor erau din ce în ce mai puternice, călăuzindu-l pe Prinț spre luminișul rotund, ca un templu.

”Ai venit”, auzi el vocea cristalină. Era cea mai limpede voce pe care o auzise până atunci. Se uită în jur, și atunci o zări pe ea: o siluetă albă și luminoasă ce se transforma sub privirea lui în cea mai frumoasă, fină și delicată făptură de pe Pământ: o fată cu părul auriu, ce se revărsa lung, până la gleznele fine. Prințul era fermecat de fata aceea și simți că se pierde în ochii ei de un albastru clar la fel ca cel al ochilor lui. Simțea că o găsise. Era ea, perechea lui, pe care simțea că o reîntâlnește acum, după ce o pierduse, undeva, într-o altă viață trăită demult.  Simțea că vibrează, că sufletul său prinde aripi și se înalță undeva sus deasupra tuturor lucrurilor lumești, poposind într-o altă lume. Își dădu jos platoșa cea grea și o cuprinse delicat pe fata cu păr de aur, într-o îmbrățișare de foc. Simțea că se pierde în ființa ei, că se disipă devenind un spirit ca și ea, într-o stare de liniște interioară absolută.

Se iubiră acolo, sub binecuvântarea Lunii, și stătură îmbrățișați, tăcuți și privindu-se unul pe celălalt, ore-n șir . Într-un târziu ea șopti: ”  Se apropie răsăritul soarelui și va trebui să plec…” Prințul o strânse de mâna cea fină și delicată: ”Vin cu tine… Nu te pot pierde din nou…” Fata închise ochii și spuse mângâindu-i chipul: ”Nu te pot lua… va trebui să renunți la tot, la tot ce ești acum. Poți face asta?”

Prințul o strânse în brațe, fără cuvinte, acceptându-și menirea și așteptară împreună plecarea. Nu după multă vreme apăru pe cer prima geană roșiatică a zorilor. Fata oftă și se cuibări la pieptul lui, simțindu-i bătăile din ce în ce mai puternice și mai rapide ale inimii. Ea șoptea o vrajă, un descântec ce-l  pregătea pentru marea călătorie, cuvintele devenind din ce în ce mai puternice pe măsură ce soarele răsărea și înroșea cerul cu razele sale tinere ale dimineții.  Totul se petrecu într-o clipă: cei doi îndrăgostiți se transformau într-un nor luminos, apoi într-un glob orbitor care, după câteva clipe de strălucire maximă se împrăștie  în aerul rece  într-un foșnet stins urmat de o tăcere absolută. Iar ceea ce fusese până atunci omul-Prinț se transformă într-un mănunchi de cenușă.

Slujitorii Prințului se treziră și-l căutară îngrijorați toată ziua. Într-un târziu, i-au găsit platoșa și spada într-un luminiș din mijlocul pădurii fiind nedumeriți de dispariția stranie a stăpânului lor. Nu știau să asculte vântul care, purtându-i cenușa, șoptea celor ce știau să-l asculte, povestea Prințului care a descoperit, în sfârșit, sufletul său pereche.

Cele douăsprezece cuvinte ale duzinei de azi, le veţi găsi şi la: psi, marina, abisuri, grig, vero, redsky, altcersenin, tibi, rokssana,virusache,

incertitudini, vero, cita, gânguritu, carmensima, scorpio