My virtual Outback

Duzina de cuvinte: Tanti Jeni

Posted in Diverse și neprevăzute by cristiangheorghe on februarie 8, 2014

 

Nu mă întrebați cum am găsit Cantina Socială, pentru că nu mai știu.

Îmi amintesc doar că treceam destul de des pe lângă ea în drumurile mele zilnice dar, pur și simplu, cred că nu o băgam de seamă. Simțeam însă mirosurile acelea inconfundabile de mâncare bună, știți voi, mirosurile acelea atât de apetisante încât te fac să zbori și să visezi la toate bunătățile făcute de mama sau de bunica, încă din frageda noastră copilărie. M-am gândit mereu că aromele acelea minunate care îmi încântau simțul olfactiv veneau de la o scară de bloc sau o casă din apropiere. ”Vreo gospodină pricepută gătește pentru familia ei”, gândeam eu și mi-i imaginam, cu un pic de ciudă, recunosc, pe norocoșii membrii ai familiei stând la masă și așteptând cu nerăbdare să fie serviți cu drag de gospodina lor cea iubitoare. Pentru că numai o gospodină iubitoare, care gătește cu suflet, poate face mâncare bună, vă spun eu! Ei, dar trecând atât de des pe acolo, începusem deja să ghicesc numai după miros meniul zilei pe care-l pregătea gospodina în cauză: într-o zi, ciorbiță de perișoare. În alta, somon la cuptor. Altă dată, o delicioasă ciulama de pui cu ciuperci. Numai bunătăți, dragilor! Deși eram grăbit în fiecare zi, datorită obiceiului meu de a pleca de acasă în ultima clipă, mă opream totuși pentru câteva momente în locul acela, micul meu paradis olfactiv, pentru a mă desfăta cu nesaț și pentru a scruta ferestrele blocurilor gri și anoste, poate-poate reușeam să identific unde locuiește bucătăreasa cea măiastră. De fiecare dată, însă, plecam promițându-mi că în ziua următoare căutarea mea va avea rezultat.

Au trecut zile, săptămâni, chiar luni, până când, într-o frumoasă dimineață de primăvară târzie, am descoperit aleea. Da, era o alee mică, îngustă, plasată între două blocuri imense și încărcate cu multe ferestre, etaje și scări. Cum de nu o văzusem până atunci? Deși ar fi trebuit să fie umbrită de coloșii de beton care o străjuiau, aleea era luminată într-un mod straniu, semănând cu una din potecile acelea vrăjite care duc la o destinație din altă lume sau din altă dimensiune. Aveam o întâlnire importantă în ziua aceea, de care puteau depinde multe lucruri din viitorul meu, dar… ufff… ce să fac? Dacă mâine nu voi mai observa aleea asta minunată? Doar am trecut de sute de ori pe lângă ea până acum și… M-am uitat la ceas… m-am uitat la capătul aleii… din nou la ceas… din nou la alee.. ”La naiba! Pot să spun că am fost răcit și să amân întâlnirea, doar am mai făcut asta și altădată și a mers”, m-am gândit eu atunci și am pășit cu hotărâre pe drumul proaspăt descoperit. Am fost surprins să aflu că această alee nu ducea la un loc vrăjit din altă dimensiune, ci la o curte împrejmuită de un gărduleț viu, cam de înălțimea unui copil. Curtea nu era nici foarte mare, dar nici foarte mică, ci așa, cât să te simți confortabil atunci când alergi înălțând un zmeu. Căci la asta m-am gândit când am văzut gazonul cel verde tonic din curte, tuns cu grijă și tocmai bun pentru alergat și rostogolit pe el sau pentru stat culcat pe spate, cu brațele desfăcute, privind cum ghemotoacele de nori pufoși plutesc jucăuș pe cerul albastru. Am intrat cu grijă în curte, trecând de portița de lemn, simplă, decupată în partea de sus în forma unui polonic și am pășit pe poteca pietruită, al cărei capăt ducea la o clădire cu un singur nivel, zugrăvită în galben – oranj, cu acoperiș roșu de țiglă, pe vârful căruia trona un coș înalt din care ieșea, în rotocoale albe și pufoase, un abur cu miros delicios.

”Deci asta era!”, mi-am zis, simțindu-mă precum Einstein când a descoperit Teoria Relativității, ” iată sursa mirosurilor acelora apetisante!” și am grăbit pasul pentru a ajunge degrabă la clădirea ce părea desprinsă din povești.  Pe măsură ce mă apropiam, inima îmi bătea din ce în ce mai tare, simțindu-mă ca și când m-aș fi îndreptat spre locul unde era ascunsă o comoară sau un secret străvechi.  Am pășit cu emoție înăuntru, prin ușa semi-deschisă și am descoperit holul scurt care ducea către ceea ce era o sală de mese ce părea că așteaptă primii musafiri pe ziua de azi. ”Normal! Doar se apropie ora prânzului!” mi-am zis, privind ceasul cu pendulă aflat pe peretele sălii. Mesele de lemn erau aranjate foarte frumos.  La fiecare din ele puteau lua loc patru sau șase persoane, în funcție de numărul de scaune de lemn cu spătarul înalt care își așteptau cuminți mușterii.

Pe fiecare masă, acoperită de o față albă cu dungi discrete portocalii, erau așezate farfuriile și tacâmurile, puse ca la carte: furculița în stânga farfuriei, cuțitul și lingura în dreapta iar deasupra, lingurița pentru desert. Pe mijloc se afla suportul de șervețele și oliviera ce conținea sticluțele de ulei și oțet, precum și recipientele de ceramică pentru sare, piper, boia și alte condimente indispensabile unei mese delicioase.

Aș fi vrut să mă așez la una din aceste mese, probabil undeva lângă fereastră, și să aștept să vină cineva cu meniul zilei, dar mi-am adus aminte că nu am suficienți bani la mine. Brusc, mi s-a făcut ciudă că am intrat, mai ales că din bucătărie venea un miros care îmi copleșea simțurile… ce-mi amintea de un anumit fel care… hmmm…

–          În sfârșit, ți-a trecut prin cap să intri!, spuse o voce feminină, puternică și melodioasă.

M-am întors și am zărit-o pe cea care le rostise: o femeie înaltă și zveltă, cu părul roșcat și vâlvoi, privirea albastră și pătrunzătoare, stând în ușa bucătăriei cu mâinile în șold și bătând tacticos din picior a nerăbdare.

–          Hai, vino încoace și apucă-te de curățat cartofii ăștia, că doar nu o să stai să mă contempli muncind!, zise femeia și, stergându-și repede mâinile pe șorțul albastru, se răsuci pe călcâie și intră vijelios înapoi în bucătărie.

Am urmat-o de îndată și am descoperit o încăpere cu spațiu generos, pereți înțesați de dulăpioare suspendate, rastele pentru vase și instrumente de bucătărie, unde stăteau ordonate farfurii de diferite mărimi, palete, teluri și un poș. Pe un peret întreg se afla sofisticată instalație pentru gătit, formată din două cuptoare, o plită și un aragaz cu patru ochiuri pe care se aflau deja două tigăi în care sfârâiau cuminți niște…. Cum? Nu se poate! Plăcințele de cartofi?

–          Nu te mai zgâi la aragaz și pune mâna pe cuțitul ăla! Acum termin ce mai am prin castron, am nevoie de compoziție nouă și nu am chef să stau toată ziua după tine!, îmi spuse poruncitor femeia cu părul roșcat și vâlvoi.

Din reflex am luat cuțitul aflat pe masa de lucru și am început să curăț cartofii, cu o îndemânare de parcă asta aș fi făcut toată viața. Între timp, bucătăreasa scotea plăcințelele aurii de cartofi din tigaie și le așeza tacticos pe o farfurie întinsă, pe care se afla un șervet mare de hârtie pus acolo pentru a absorbi uleiul. Ah, ce aș fi vrut să gust măcar una!

–          Răbdare, Gheorghe, răbdare! Terminăm tranșa a doua și apoi ne delectăm în voie cu plăcințelele astea crocante, îmi zise bucătăreasa, de data asta cu un ton blând și un zâmbet cald și luminos.

Am rămas uimit că-mi spusese pe numele de familie și mă privea ca și cum ne știam de-o viață:

–          Dar de unde știți cum mă cheamă? Ne cunoaștem, cumva?

Bucătăreasa scoase cu grijă o nouă șarjă de plăcinte pe o altă farfurie întinsă,  se șterse pe mâini de șorțul albastru și îmi întinse mâna privindu-mă blând de data asta:

–          Am uitat să mă prezint! Mă numesc Jeni. Dar poți să-mi spui tanti Jeni, ca toți cei care vin pe aici pe la Cantină.

Apoi puse din nou ulei în tigaie și cu o lingură de lemn, porționă ultimele plăcințele de cartofi pe care le așeză în uleiul încins, acolo de unde se auzi din nou corul sfârâielilor. Bucătăria se umplu din nou de mirosul acela minunat pe care-l savuram cu nesaț…. Luă cartofii pe care îi curățasem, îi spălă într-un jet de apă rece, după care  îi dădu pe răzătoarea pe care o luă de pe masa de lucru, folosind latura cu textura fină. După ce a ras fin toți cartofii, tanti Jeni scurse bine din castron lichidul acela roșiatic care se lasă din cartofi și, în mod apoteotic, sparse niște ouă și presără niște făină peste compoziție și amestecă totul energic până la omogenizare. Apoi adăugă sare și piper negru și măcinat, după gust, amestecând din nou.

–          Raportul ar fi cam de două ouă și trei-patru linguri de făină la șase cartofi mari, zise dumneaei, observând că urmăresc cu atenție procesul de producție. După care iau cu lingura asta mare de lemn, porționez ca și cum aș face chifteluțe, și pun în tigaia cu ulei încins, turtindu-le pe fiecare până devin plate. Încap cam vreo cinci plăcințele odată, preciză tanti Jeni și procedă întocmai.

Apoi îmi întinse zâmbind o farfurie plină cu plăcințele calde. Nu am rezistat și am înșfăcat, mușcând cu nesaț dintr-un colț. Mmmmm, ce bună și crocantă era! Îmi amintea de copilărie și de plăcințelele de cartofi făcute de bunica.

–          Kremzli! Așa le zicea bunica mea la plăcințelele astea! I-am spus cu gura plină lui tanti Jeni, în timp ce dumneaei punea la prăjit ultimele gogoloaie porționate.

Am savurat minute întregi din acele bunătăți simple dar care umplu sufletul celui care le gustă. Apoi, cu un gest de renunțare, m-am așezat sătul pe unul din scăunelele aflate lângă măsuța de la fereastră și am oftat îndelung. Tanti Jeni acoperi cu un șervet plăcințelele rămase și păstrate pentru a fi servite mai târziu.

–          Dorești o cafea?, mă întrebă dumneaei luând un ibric argintiu din raftul de lângă aragaz.

–          Eh, niciodată nu e prea târziu pentru o cafea bună, mulțumesc! i-am răspuns.

Tanti Jeni puse apa la fiert apoi scoase din dulăpior două cești de porțelan pe care le așeză pe măsuța de lângă mine. Scoase dintr-un dulăpior un borcan ceramic plin cu cafea și presără din el două lingurițe în ibricul de pe aragaz, umplând bucătăria de o aromă puternică și delicioasă de cafea proaspăt râșnită. Când aceasta a fost gata, tanti Jeni veni cu ibricul și turnă cu grijă cafeaua în cele două cești. Acoperi ibricul cu o farfurioară și se așeză pe celălalt scăunel de lângă geam.

–          Eeeeh, ce bună e o cafeluță după o tură de gătit!, zise dumneaei sorbind o înghițitură.

Am procedat și eu întocmai și am simțit îndată cum cafeaua puternică și aromată îmi invadează toate simțurile și mă face să plutesc… Apoi mi-am amintit:

–          Așa, tanti Jeni, că era să uit: cum se face că mi-ai zis pe nume? De unde știi cum mă cheamă? Mă cunoști de undeva?

Dumneaei lăsă jos ceașca de cafea,  cu o privire surprinsă și nevinovată :

–          A, da? Așa am făcut? Hm… Cred că am cunoscut pe cineva care seamănă cu tine și te-am confundat… Coincidență de nume, cum ar veni…. Dar să știi că te așteptam! Am văzut cum dădeai târcoale de ceva vreme pe lângă alee, dar parcă nu îndrăzneai să vii încoace. Apropo, unde trebuia să fii azi?

Brusc mi-am adus aminte de întâlnirea aceea…

–          Ah, nu trebuia să fiu nicăieri, tanti Jeni, am zis râzând forțat. Te căutam pe dumneata, dar nu știu de ce nu am văzut aleea până acum!

Știa că o mințisem, văzusem asta în privirea ei pătrunzătoare. Dar nu puteam să-i spun adevărul, mă temeam să nu mă gonească acum din locul acela în care mă simțeam foarte bine și să mă trimită acolo unde ar fi trebuit să fiu la ora aceea… Dar mai ales, mă temeam că dacă plec, nu voi mai găsi niciodată aleea spre Cantină.

Atunci am auzit un fâlfâit de aripi și am zărit un porumbel care se așeza pe pervazul ferestrei.

–          Ah, avem vești! strigă surprinsă tanti Jeni și, punând pe măsuță ceașca de cafea, deschise fereastra și lăsă porumbelul să se așeze pe mâna ei.

Atunci am observat că pasărea avea la gât un colier de care era legat strâns un săculeț de piele.

–          Hai, dragule, odihnește-te, doar vii de departe! îi șopti drăgăstos tanti Jeni mângâindu-l pe creștet.

 

Apoi desfăcu săculețul de la gâtul porumbelului și scoase de acolo un sul mic de hârtie, legat cu o fundă subțire, roșie. Îl desfăcu și citi cu nerăbdare conținutul a ceea ce părea un mesaj.

 

–          La naiba! Iar întârzie transportul! strigă furioasă tanti Jeni, mototolind micul petic de hârtie și aruncându-l la coș. Ce mă fac până mâine fără ingrediente? Oare ce o să gătesc?

Oftă prelung și se așeză abătută pe scăunelul de lângă geam.

–          Nu mai am maia pentru pâine! Nici ulei sau oțet pentru bait, doar am lăsat fazanul acela la fezandat!

Se ridică de pe scaun și începu să se plimbe de colo-colo prin bucătărie, bombănind încruntată:

–          Să-i cer lui nea Ghiță Măcelarul un antricot de vită. O să-l fac turnedo… Tai niște ceapă julien… fac sosul înăbușit… O să-i dau și lui o porție, poate acceptă trampa

O priveam cum se consumă din cauza problemelor ivite. Întârzierea acelui transport părea o chestiune serioasă.

–          Tanti Jeni, ajunge cu atâta frământare! I-am zis cu hotărâre în glas. Până mâine n-o fi foc dacă nu vin acele ingrediente! Uite, vin eu dis de dimineață și, când va ajunge marfa  te ajut cu descărcatul și pusul în cămară, să terminăm mai repede! Cât ai zice ”a carameliza” sau ”bomboane glasate”, totul va fi descărcat și aranjat în cămară! Apoi dumneata o să te apuci de gătit.

Se așeză din nou pe scăunel, respirând adânc. Se liniștise.

–          Bun, atunci te aștept dis-de-dimineață, cum ai promis! Acum poți pleca, voi închide Cantina până mâine, îmi zise tanti Jeni zâmbind. Și să nu te temi că nu mă vei găsi! Odată ce ai descoperit aleea, ea ți se va dezvălui întotdeauna!

Apoi îmi puse la pachet câteva plăcințele de cartofi și îmi ură drum bun.

(Acesta este un fragment din romanul ”cooking-fantasy” în lucru, intitulat ”Cantina Socială”, ușor modificat pentru a se conforma duzinei de astăzi. Pentru mai multe detalii despre tanti Jeni și aventurile ei culinare, puteți accesa arhiva blogului ”Cantina Socială”).

 

Pentru duzina de astăzi au mai scris: Sonia, Dan, Some Words, oglinda lui erised , Scorpio, Adriana, Vienela, dia naicu, adicherish, Matilda, Radu thor, Adrian, maya, Ioana, Abisurile, roxana, vavaly

 

Duzina de cuvinte: DEC@LOG.OPT

Posted in Diverse și neprevăzute by cristiangheorghe on februarie 1, 2014

 

,,Să nu dorești casa aproapelui tău; să nu dorești femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui și nici unul din dobitoacele lui și nimic din câte are aproapele tău!” (Exodul 20, 17).

 

 

Soarele se pregătea să apună în spatele munților acoperiți de covoare de brazi și învăluiți într-un strat gros de ceață.

–          Până la urmă, cum facem? întrebă unul din cei doi bărbați așezați în jurul focului ce ardea în fața lor.

Frigul se lăsase odată cu căderea nopții și, deși erau îmbrăcați cu haine groase, stăteau ghemuiți, încălzindu-și mâinile la flăcările ce țâșneau iute din rugul aprins de aproape o oră.

–          Nu acum, nu noaptea… Trebuie să găsim prilejul în timpul zilei. Trebuie să pară accident, răspunse celălalt, aprinzându-și pipa.

Erau de trei zile la stână, fiecare cu turma sa de oi. Ieri sosise celălalt, al treilea cioban, cu o turmă ceva mai mare decât a celor doi, dar cu oi mai frumoase și mai grase, cu lâna curată și mai deasă. Se împrieteniseră repede. Ciobanii se întâlneau destul de rar pe munte și orice prilej de felul acesta era exploatat pentru a face schimb de informații.

–          Am stat cu ele vreo lună pe o pajiște aflată la numai două zile de mers, în direcția aceea, le spusese noul venit. Iarba este mai hrănitoare și mai deasă decât în orice al loc din părțile astea de munte. Le puteți duce și voi acolo!

Odată cu căderea nopții se despărțiseră pentru a se odihni, fiecare în colțul lui de stână. Însă Arpad îi făcu semn prietenului său să vină cu el pentru a discuta ceva. Îi încolțise o idee ce nu-i dădea pace.

–          Vom scoate bani frumoși pe oile astea, nu înțelegi? Uită-te numai la aceea cu lâna sură! Le putem vinde oricui la târgul de peste deal, acolo unde nu ne cunoaște nimeni!

Celălalt era însă circumspect. Deși îl atrăgea ideea de a câștiga bani mulți, faptul că trebuia să ia viața unui confrate de al lor nu prea îi era pe plac.

–          Vom alerta câinii, Arpad! Uite ce câini mari și fioroși are… Doar dacă ne apropiem de el, vor mârâi și ne vor ataca!

Focul devenea din ce în ce mai intens, luminându-le chipurile îngândurate.

–          Cu ei vom începe primii, zise Arpad. Îi ademenim și îi înjunghiem. Sunt doi, luăm fiecare câte unul. Ursu, doar te pricepi la mânuit brișca!

Priviră la cei doi câini ce dormeau ghemuiți, unul la stânga și celălalt la dreapta culcușului stăpânului lor, ca niște străjeri. În jur domnea o liniște profundă, întreruptă din când în când de pocnetul lemnelor aflate pe foc.

–          Ziua e mai greu, ne poate vedea cineva, continuă Arpad. Trebuie să acționăm acum!

Una dintre mioarele noului venit începu să behăie, probabil în somn. Îl văzură apoi pe cioban trezindu-se și îndreptându-se către ea.

–          Ah, ce i-aș fi ras una peste bot! zise înciudat Arpad, uite cum mi-l scoală pe stăpânul ei și ruinează totul!

Cei doi priveau cum ciobanul încercă să liniștească oaia. Părea că vorbește cu ea, mângâind-o și șoptindu-i ceva. După câteva minute se lăsă din nou liniștea și se duse la culcare.

–          Uite, și oile îl cunosc și simt pericolul! zise Ursu îngrijorat.

–          Ești prost! Cum poate o oaie să audă ce vorbim noi aici și să-l alerteze pe stăpânul ei? râse Arpad privindu-și condescendent prietenul.

Stelele străluceau puternic, înconjurând luna nouă, ca niște semne ce alcătuiau un soi de tipar celest. Focul începu să scadă în intensitate, aruncând scântei ce se stingeau într-un vaiet mut. La un moment dat, lemnele trosniră, slobozind o limbă de foc ce sui în aer, făcându-i pe cei doi să tresară.  Arpad îl luă pe Ursu de mână și-l privi cu ochi scânteietori, părând un demon al nopții:

–          Ne luăm fiecare câte un șorț de piele, să nu ne murdărim straiele de sânge… Nu trebuie să pierdem momentul, înțelegi?

Ursu îl privi înfricoșat și, ca hipnotizat, se ridică și se îndreptă spre cabana cea mică, luând de acolo șorțurile ce le foloseau când mulgeau oile. Îi dădu unul lui Arpad și, scuipând în sân, scoase cuțitul de la cingătoare. Arpad făcu la fel. Cele două lame scânteiară scurt, părând că prind viață.

Totul se desfășură rapid. Se îndreptară tiptil către câini, tăindu-le beregata și ținându-i apoi de bot, să nu scâncească. Se stinseră repede. Se îndreptară apoi către culcușul stăpânului lor. Spre surprinderea lor, acesta îi aștepta trezit, în picioare.

–          Nu trebuia să faceți asta… Ați irosit degeaba viețile lor… O vreți doar pe a mea, de ce atâta risipă? zise acesta întâmpinându-i cu mâinile depărtate, ca de bun venit.

Arpad și Ursu îl privea cu ochii injectați, pregătiți pentru crimă. Păreau doi lupi gata de atac, așteptând momentul în care prada ar fi dat un moment de slăbiciune.

–          Nu te lupți pentru viața ta? Îl întrebă Arpad scrâșnit, plin de ură.

Ciobanul îi privea liniștit pe cei doi agresori. Avea un chip luminos, privind moartea cu zâmbetul pe buze și cu ochi limpezi, ca un miel pus pe altarul de sacrificiu:

–          O singură rugăminte am la voi… Să nu-i spuneți mamei că am murit, dacă vă veți întâlni cu ea sau cu trimiși de ai ei. E bătrână și senilă, nu vreau să-și petreacă restul vieții copleșită de durere. Sunt gata…, spuse el și își împreună mâinile ca pentru rugăciune.

Primul se repezi Arpad, slobozind un urlet înfiorător de fiară pregătită să ucisă, lovindu-l de câteva ori cu cuțitul în inimă. Ursu prinse curaj și se năpusti și el asupra victimei, terminând treaba. Ciobanul muri cu ochii deschiși.

Cei doi își priveau victima, răsuflând greu și sacadat.

–          Gata s-a sfârșit, zise Ursu ștergându-și de șorțul de piele lama cuțitului ce șiroia de sânge.

–          Încă nu s-a sfârșit… zise Arpad spintecând dintr-o singură mișcare beregata prietenului său.

Ursu îl privea uimit, ținându-se de gâtul din care țâșnea cu putere sângele și se prăbuși horcăind.

–          Îmi pare rău, prietene, dar ne-ai fi dat în vileag… Erai prea slab pentru asemenea lucru. Îmi pare rău, șopti Arpad privindu-și partenerul cum se stinge ghemuit lângă victima lor.

Liniștea se lăsase din nou peste stână. Se auzea doar respirația sacadată al lui Arpad care își contempla opera. Voia să mănânce ceva, apoi să se ducă la culcare, urmând ca dis de dimineață să conducă cele trei turme de oi către târgul de peste deal. Se așeză în genunchi obosit de efort, încercând să se liniștească.

Apoi din întuneric, țâșni umbra însângerată a unuia dintre câini, care cu un ultim efort se repezi, înfigându-și colții în gâtul lui Arpad. Lupta fu scurtă, victima neputând face față asaltului, apoi cu un ultim scâncet, câinele se stinse lângă trupul victimei sale care rămase inert. Ultimul gând al lui Arpad fusese îndreptat către neputința lui Ursu care nu fusese în stare să ucidă patrupedul.

Oile se treziseră, behăind în cor, ca niște bocitoare care plângeau viețile irosite în acea noapte fatidică. Apoi, tăcură pe rând, cufundându-se din nou în somn. Focul se stinse și el într-un târziu, făcând stelele să strălucească și mai puternic pe cerul ce părea sângeriu.

Undeva, departe, în planul celest,  îngerii cu ochi înlăcrimați murmurau în cor un început de baladă.

 

Au mai scris la duzină: Vladen, Scorpio, oglinda lui erised , ComiCultural, Dan, bloodie, dan, Sonia, roxana, Vero, maya, Ioana Soglu, Adriana, Vienela, Drugwash, Some Words, Raluca M., adicherish, dia naicu, Radu Thor

Duzina de cuvinte: DEC@LOG.ȘAPTE

Posted in Diverse și neprevăzute by cristiangheorghe on ianuarie 18, 2014

„Să nu furi” (Exodul 20, 15)

1.
Își privea în oglindă chipul îmbătrânit înainte de vreme, fiind din ce în ce mai convins că următorul său tablou va fi un autoportret. Nu era, însă, hotărât dacă își va lăsa părul să crească pentru asta sau se va picta cu capul ras, așa cum se tundea de când ieșise din închisoare.
Pe șevalet, așezase portretul în lucru al fiicei sale, tablou pe care-l începuse cu aproape trei luni în urmă, când aceasta îl vizitase împreună cu prietenul ei. Atunci fusese ultima oară pe la el și nu neapărat să-l vadă ci pentru că avea nevoie de semnătura lui pe niște acte.
Astăzi, însă, fata venea pur și simplu să-l vadă, sau cel puțin așa își exprimase intenția cu o zi în urmă, când îl sunase, drept pentru care scosese din debara portretul început acum aproape trei luni, cu gândul să-l finalizeze astăzi și să i-l dăruiască.
Învățase să picteze în închisoare. În cei zece ani petrecuți acolo, se instruise în câteva domenii, însă pictura îi rămăsese cea mai dragă îndeletnicire. Când se eliberase, cu aproape un an în urmă, poseda deja o colecție serioasă de tablouri, pe care sperase să le vândă la un preț acceptabil pentru a putea trăi din asta. Însă în afară de acel colaj intitulat ”Golem” sau de peisajul acela bucolic, care înfățișa un greabăn de munte acoperit de zăpadă, nu reușise să mai vândă vreunul. Așa că, pe restul le dăduse în custodie unui proprietar de magazin de obiecte de artă de la care nu mai auzise nimic de aproape jumătate de an.
Se privi din nou în oglindă, mângâindu-și bărbia: ”dacă cineva mi-ar fi spus acum doisprezece ani că voi ajunge în situația asta, l-aș fi bătut măr…”, gândi el, zâmbind amar.
Atunci, avusese o poziție de invidiat: contabil-șef al filialei unei companii multinaționale, cu salariu grandios, mult peste medie, o mulțime de privilegii și aproape o sută de oameni în subordine. Însă, nimic nu era de ajuns pentru a-și mulțumi soția, care dorea și mai mult. Vacanțe lungi, în regiuni exotice, vilă pe coasta mediteraneeană, proprietăți în Caraibe, școală selectă în Elveția pentru fiica lor…. Toate trebuiau plătite cumva pentru că ambițiile soției depășeau destul de mult bugetul asigurat de ceea ce deținea pe card. Iar el, dorea să o mulțumească pe cea care era lumina ochilor lui. Își iubea necondiționat soția și fiica și dorea să ofere familiei lui tot ce este mai bun.
Așa că a început să fure. Printr-un sistem ingenios, reușea să transfere în secret sume importante de bani într-un cont pe care și-l deschisese în străinătate. Nimeni nu bănuise nimic timp de aproape un an de zile, până când, un subordonat colportor începuse să răspândească zvonuri despre suspecta bunăstare a șefului său. Ancheta dură aproape două săptămâni, iar la capătul ei fusese declarat vinovat și condamnat la zece ani de închisoare cu executare, fără posibilitatea de reducere a pedepsei și confiscarea bunurilor.
Soția lui divorțase rapid și se recăsătorise în străinătate cu un proprietar de hoteluri, iar fiica lui își finalizase studiile superioare. Timpul în detenție trecuse repede, dar cel mai tare îl duruse faptul că nu primise nici o vizită de la cele două ființe pentru care își sacrificase cariera și niște ani din viață.
Totuși, după eliberare, reușise să restabilească legătura cu fiica lui, care crescuse armonios, moștenind ce era mai bun de la ambii părinți: frumusețea mamei și inteligența tatălui.
Se depărtă de oglindă și se duse la frigider, de unde scoase o sticlă de vin și un platou de aperitive pe care le pregătise cu grijă pentru această vizită. Atunci sună interfonul.

2.
Fata gusta cu poftă din ruloul cu crudități pregătit de tatăl ei:
– Mmmm, ce bun e! Ai putea face carieră ca bucătar, crede-mă! Spuse ea, lingându-se delicat pe degete.
– Te rog, mai servește! Le-am pregătit special pentru tine, zise bărbatul vizibil emoționat de compliment.
Apoi se îndreptă spre șevalet și pregăti ustensilele pentru pictură.
– Ce-ai mai făcut în ultima vreme? Te-ai mai dus la vreun interviu? Există vreo șansă să găsești ceva de muncă? Îl întrebă fata mușcând din alt rulou.
El începuse deja să așeze pe pânză umbrele din jurul chipului pictat al fiicei lui. Era concentrat, dorind să scoată în evidență aura emanată de frumusețea angelică a fetei:
– Am aplicat pentru un post de paznic, dar acolo mi-au spus că am nevoie de un soi de brevet. Iar ca vânzător la tarabă, nu mă angajează nimeni. Nu se acordă încredere unui fost pușcăriaș… Tu ce ai mai făcut de când ne-am văzut ultima oară? Ce mai face… Luc? Parcă așa-l cheamă pe prietenul tău, nu?
Fata surâse:
– Da, Luc. Și nu este prietenul meu, ci logodnic. De fapt… asta voiam să-ți spun: știi, peste trei luni ne vom căsători.
Bărbatul lăsă jos pensula și o privi cu drag:
– Ah, ce veste bună! Felicitări, draga mea! Și se apropie de ea, îmbrățișând-o.
Ea se simți sufocată de efuziunile tatălui ei și încercă să se desprindă delicat din brațele lui. Apoi se depărtă, scotoci în geantă și își aprinse o țigară.
– Trei luni zici, zise el scărpinându-se pe creștet. Poate voi avea timp să strâng niște bani… O să mă împrumut să pot să fac față la nuntă. Ah, ce bucurie mi-ai făcut!
Fata suflă fumul în sus și chipul ei deveni dintr-o dată serios și rece:
– De fapt… nu va fi nevoie să faci nici un efort pentru nuntă, absolut nici unul!
Se apropie de fereastră și privi undeva în gol:
– Am hotărât ieri data nunții, împreună cu părinții lui Luc. Peste trei luni vom deveni ”domnul și doamna Balit”, dar tu nu vei fi invitat la acest eveniment.
Bărbatul rămase stupefiat, nevenindu-i să-i creadă urechilor.
– Din partea mea vor veni mama și actualul ei soț, continuă ea, tu ești complet scos din ecuație…. Înțelege, te rog, că nu vrea nimeni să te vadă acolo, din cauza statutului tău de fost pușcăriaș, condamnat pentru furt. Dar îți voi trimite pozele, desigur! Poate chiar și DVD-ul cu filmul evenimentului.
El se așeză pe scaun, sprijinindu-și capul în palme. În cameră se așternu o tăcere mormântală:
– Mă așteptam la clemență din partea voastră, zise el după câteva clipe, doar pentru voi am făcut ceea ce am făcut! Am furat pentru ca voi să duceți o viață fără grijii! Să faci o școală bună, să fii ceea ce ai devenit azi!
Fata continuă să privească pe fereastră, aprinzând o nouă țigară:
– Îmi pare rău. Dar actualul soț al mamei a fost tată pentru mine în lipsa ta…. Așa îl consideră toată lumea, inclusiv viitorii mei socri. Înțelege, te rog, ei țin foarte mult la reputația lor și nu doresc să și-o păteze cu prezența ta acolo… Vine multă lume bună. Te rog! Înțelege!
Se apropie de lucrurile ei lăsate pe fotoliu și se pregăti de plecare:
– De fapt, după nuntă ne vom muta la Paris. Luc va conduce operațiunile de acolo ale companiei tatălui său. Așa că, nu știu dacă ne vom revedea prea curând… Rămâi cu bine… tată…

Ieși pe ușă lăsându-și tatăl împietrit pe scaunul din fața șevaletului. Rămase multă vreme acolo, gândindu-se la ceea ce tocmai aflase: fusese exclus definitiv din viața fiicei pentru care sacrificase atâtea.
Apoi se ridică, se îmbrăcă de plecare și, luând la subraț tabloul neterminat de pe șevalet, ieși pe ușă.
Colindă ore în șir, cu privirea goală și pași rari pe străzile lăturalnice. Se întuneca devreme și lumea începuse să se retragă acasă, lăsând loc creaturilor nopții: cerșetorii și vagabonzii care scotoceau prin gunoaie.
Unul dintre ei îl invită să guste dintr-o sticlă. ” E marfă de calitate! Amestec de carmol cu barbiturice, genocid curat ce mai!”
Trase o dușcă puternică, apoi îl străbătu un gând blasfemic. Apucă cu ambele mâini tabloul și îl rupse în două, apoi aprinse cu bricheta rămășițele. Vagabondul de lângă el își încălzea fericit mâinile la flacăra puternică, întreținută de uleiul îmbibat pe pânză și împărți cu plăcere sticla cu băutură, cu noul său prieten.
Undeva, în planul celest, îngerii triști întorceau spatele lumii care tocmai se pregătea de culcare.

Au mai scris pentru duzina de azi:

Some Words, dor, maya, Scorpio, Vienela, carmen pricop, Radu Thor, Gabriela, Vladen, ComiCultural, Adriana, roxana, adicherish, dan, anacondele, Ioana Soglu, Motanul Pandalie, incertitudine cu duzina, PRESA IN BLUGI, Laura Laly, Laura Laly, vavaly

Duzina de cuvinte: Relicva

Posted in Diverse și neprevăzute by cristiangheorghe on ianuarie 11, 2014

Cei doi bărbați îmbrăcați în halat alb priveau îngândurați placa de argilă ce se afla pe masa de laborator.

–          Ești sigur că nu este o farsă, profesor Alexander? întrebă cel mai bătrân, frecându-și bărbia.

Cel de-al doilea, mai tânărul său coleg, îi înmână acestuia un dosar destul de voluminos, cu coperți negre, cartonate și o etichetă pe care era inscripționat un cod lung și indescifrabil:

–          Aveți aici toate rezultatele analizelor și testelor efectuate asupra acestei plăci de argilă, profesor Schwartz. Fără îndoială, ea are mai mult de trei mii de ani vechime, iar zona în care a fost descoperită de arheologi îi atestă apartenența la cultura sumeriană. Cu certitudine,  scrisul este în akkadiană și este exclusă orice suspiciune legată autenticitatea acestei relicve. Cu siguranță nu este un fals. Și nici farsă.

Profesorul Alexander examină cu atenție relicva, privind-o prin lupa pe care o purta întotdeauna în buzunarul de la piept al halatului. Deși nu arăta acest lucru, era intrigat peste măsură de cele douăsprezece rânduri de simboluri cuneiforme așternute pe suprafața plăcii.

–          Bine, dar, cuvintele astea nu au nici un sens! Absolut nici unul!, răbufni intrigat.

Alexander îi făcu semn să se apropie de monitorul computerului ce se afla pe biroul de lângă fereastră:

–          Vreau să vă arăt, totuși, contrariul…, zise el, apăsând o succesiune de taste pentru a debloca ecranul.

Pe monitor apăru imaginea scanată a plăcii, cu semnele cuneiforme încadrate de chenare digitale, puse automat de programul de recunoaștere a caracterelor.

–          Mi-am permis să modific algoritmul de concatenare a simbolurilor, continuă Alexander. Am dezactivat filtrul de comparare cu matricea cuvintelor pe care le cunoaștem până acum din limbile sumeriană și akkadiană, cuprinzând toate dialectele din Mesopotamia. Am crezut ca și dumneavoastră, distinse coleg, că cele douăsprezece șiruri de cuneiforme nu reprezintă nimic, dar…

–          Dar?, întrebă intrigat profesorul Schwartz.

–          După aproape șase ore de lucru continuu, computerul a generat douăsprezece cuvinte inteligibile, pe care le aveți listate aici, continuă Alexander, înmânând colegului său o hârtie scoasă la imprimantă.

Acesta o citi dintr-o suflare, ridicând apoi sprâncenele a uimire:

–          Cred că dumneata îți bați joc de mine! Ce cuvinte sunt astea? ”Dezmâţ”… ”psiriduş”… ”exasperanțe”… ”asigurmand”… Ești sigur că programul nu a fost virusat de vreun hacker?

Alexander îl privea cu maximă seriozitate, descurajând bănuielile interlocutorului său:

–          Cuvintele sunt reale, profesor Schwartz! La fel ca și cele care urmează mai jos: ”iarnarcotic”, ”vienelar”, ”iubilură”, ”corolarma”, ”văztuneric”…

Se ridică de pe scaunul aflat în fața ecranului și continuă:

–          Am totuși o ipoteză, Schwartz, și probabil asta e singura explicație: după cum bine știm, pe vremea aceea, scrisul era o îndeletnicire destul de rară. Doar scribii puteau redacta sau citi mesajele acestea. Mă gândesc la un cod secret, prin care erau transmise informații cu caracter confidențial. Rădăcini de cuvinte, sufixe, terminații, care după o anumită cheie, pot fi puse cap la cap pentru a exprima ceva. Deși, ultimele trei rânduri de cuneiforme care au generat expresiile ”olimpotab”, ”curcosaur” și ”caneluridă” ar putea fi trimiteri la niște animale mitologice adorate de vreun cult minor al epocii…

Schwartz privi din nou lista, îngândurat, apoi, după câteva minute de tăcere dădu din cap, aprobator:

–          S-ar putea să ai dreptate, distinse coleg… s-ar putea să ai dreptate…. Uite, vezi ce mult înseamnă introducerea acestor computere în domeniul nostru de cercetare al limbilor antice… extraordinar!

Apoi îl bătu pe umăr pe tânărul său coleg, cu admirație:

–          Să știi că te invidiez! Ești pe cale să descoperi ceva ce va fi cu siguranță atracția următorului simpozion internațional de comunicări științifice, care va avea loc vara aceasta! Felicitări, profesor Alexander! Felicitări! Ei, dar te las acum să-ți continui munca….

Schwartz se îndreptă spre ieșirea din laborator, îngândurat și întristat în același timp. Simțea că gloria cu care se va acoperi tânărul său coleg va eclipsa munca sa depusă cu trudă în atâția ani.

Alexander rămase singur în laborator, privind cu fascinație bucata de argilă de pe masă. Oare ce mesaj ascundea? Ce secret cutremurător ar fi putut ascunde cele douăsprezece cuvinte?

Se îndreptă apoi spre fereastră, îngândurat și privi cerul. Apoi, pentru o clipă, se deplasă cu gândul în trecut, acum aproape trei mii de ani, imaginându-și un grup de scribi așezați în cerc, în jurul focului care usca plăcuțele de argilă. Unul dintre ei, pus pe șotii, propune colegilor săi să scrie cuvinte imaginare, ce vor fi folosite pentru un viitor exercițiu literar.

–          Nu, ar fi prea de tot, una ca asta… e imposibil!, gândi Alexander și, zâmbind, își alungă din minte gândul acesta năstrușnic.

Fără să vrea însă, descoperise adevăratul secret al celor douăsprezece cuvinte. Probabil cea mai veche duzină de cuvinte din lume.

Au mai scris pentru duzina de cuvinte:

Vienela, Scorpio, Sonia, Ioana Soglu, Bogdan, Adriana1, ComiCultural, calatoria perfecta, Griska, anacondele, carmen pricop, Adriana2, roxana, vavaly, Vladen, Dan, Raluca M., gelu odagiu, Radu Thor, Laura Laly, maya

Echilibristică într-un pahar cu vise

Posted in Diverse și neprevăzute by cristiangheorghe on decembrie 9, 2013

1.  MIERCURI

Samuel se uită la ceas, apoi își ridică privirea peste toată mulțimea aceea din mall. Stătea la locul stabilit, cu geanta sport pe umăr, așteptând cu nerăbdare ca totul să se termine odată.

–          Ar fi trebuit să apară acum cinci minute… Unde naiba întârzie ăștia? șopti el apăsat în microfonul implantat sub cămașă.

În casca minusculă din ureche îl auzi pe detectivul Paul, râzând:

–          He, he , he! Ce, ai impresia că o să-ți tragă ăștia țeapă? Crede-mă, sunt mai interesați de banii din geanta de pe umărul tău decât de țâțoasa de nevastă-ta. Deși, dacă mă gândesc mai bine, fundul ei ar face vreo două milioane, cât ai tu acolo… Dar, în fine, păstrează-ți calmul, trebuie să apară! Și nu uita instrucțiunile! Un singur pas greșit ar putea duce la ceva neprevăzut!

Instrucțiunile… Treaba ar trebui să se termine repede. Gașca urma să apară cu Marta, lângă fântâna din mijlocul mall-ului, Samuel trebuia să se apropie de ei, să le dea geanta cu bani și să își recupereze, la schimb, nevasta. Apoi, detectivul Paul și echipa de polițiști interveneau și făceau arestările. Așa fusese târgul. Ce nu prevăzuse însă nimeni, era aglomerația aceea din mall: ninsoarea abundentă de afară nu împiedicase lumea să facă cumpărăturile de Sărbători, deși luna decembrie era abia la început.

”Am fi putut petrece Crăciunul și Anul Nou departe de tot și de toate cu banii ăștia”, gândi Samuel. ”Dacă Marta nu ar fi insistat aseară să mergem în club, acum eram dispăruți, cu bani cu tot…”. De ceva mai mult de două zile, cei doi trăiau viața din plin. Mai exact, de acum 58 de ore și 47 de minute, adică din momentul în care Samuel găsise geanta aceea cu bani în portbagajul autoturismului ce părea abandonat la marginea orașului. În jurul mașinii zăceau cadavrele a trei bărbați, iar al patrulea, șoferul, își dădu obștescul sfârșit la câteva clipe după ce Samuel ajunsese la cumplita scenă, desprinsă parcă din filmele cu gangsteri.

Nu-l văzuse nimeni, nici la locul faptei, nici pe drum. De abia când a ajuns acasă a numărat banii împreună cu soția lui: două milioane de dolari. Apoi a început dezmățul: shopping, spa, restaurant de lux, o noapte în camera prezidențială a celui mai luxos hotel din oraș… Seara trecută fuseseră în cel mai exclusivist club de noapte, acolo unde i-au reperat partenerii de afaceri ai celor ce posedaseră geanta cu bani, luată de Samuel. Într-o clipă de neatenție o răpiseră pe Marta, iar acum…

–          Ești gata? O tipă care seamănă izbitor  cu nevastă-ta, încadrată de patru ”gorile”, se apropie de tine. Fii pe fază!, strigă în cască detectivul Paul.

Samuel înghiți în sec. Schimbul trebuia să se facă repede și apoi el să dispară împreună cu Marta în cel mai scurt timp posibil. Unul din cei patru gangsteri, cu o cicatrice urâtă pe față, se apropie lângă el și-i făcu semn să deschidă geanta. Samuel se conformă și arătă discret conținutul. La un semn, ceilalți trei o aduseseră pe Marta, albă ca varul și cu ochii în lacrimi.

În clipa aceea, undeva lângă ei, un copil sparse un balon. Din reflex, unul din gangsteri se răsuci pe un călcâi, scoase pistolul și începu să tragă în direcția aceea, dezlănțuind iadul. Samuel o trase de mână pe Marta și având pe umăr geanta cu bani, începu să fugă, amestecându-se prin mulțimea ce alerga disperată.

–          Nu trageți! Poliția!, se auzi prin portavoce glasul autoritar al detectivului.

Gangsterii începură să tragă în toate părțile, la fel și polițiștii. Situația era scăpată de sub control, iar lumea țipa și încerca să se ascundă de tirul ucigaș, lăsând în urmă cadavre și sânge șiroind pe podeaua de marmură scumpă.

Lui Samuel îi șuieră un glonț pe la ureche:

–          Hai, Marta, mai avem puțin până la ieșire… grăbește-te!

Privi în urmă și o zări pe soția lui culcată, lovită de două ori, între omoplați. Era moartă, era sigur de asta. Fugi cât îl țineau picioarele, cu geanta de bani pe umăr, strecurându-se prin coridoarele tehnice ale clădirii. Apoi găsi o ieșire ce dădea în parcarea din spate.

Se așeză lângă perete, își aprinse o țigară și începu să plângă. În depărtare se auzeau sirenele mașinilor de poliție care se apropiau de locul masacrului, așa că trebuia să dispară urgent de acolo.

Știa că nu putea ajunge acasă, acolo îl așteptau deja vreo două echipaje. O luă la fugă pe străzile lăturalnice, la adăpostul întunericului, ferindu-se de reflectoarele elicopterelor ce survolau deja zona în căutarea lui.

Totul părea că se liniștește când ajunsese lângă pod. Sirenele se auzeau undeva în depărtare. Se sprijini de balustrada metalică și privi în jos, la râul învolburat de sub el. Apoi închise ochii și în minte îi apăru imaginea Martei, întinsă pe podeaua mall-ului, ca o păpușă dezarticulată. ”De aș putea lua totul de la început… Dacă aș putea repara toate astea… Marta…” Știa că nu mai avea scăpare așa că se hotărâse: lăsă geanta jos lângă balustradă, apoi, fără să privească în urmă sări în gol. Apele adânci îl înghițiră într-o clipă.

 

2. MARȚI, DIMINEAȚA

Se trezi, ca de obicei, la ora 6:28.

Deschise ochii și, cu privirea încețoșată, căută ceasul deșteptător pentru a opri alarma ce urma să se activeze peste două minute. Făcea asta în fiecare dimineață, pentru că Martei nu-i plăcea să fie trezită de soneria aceea enervantă. Dar deșteptătorul dispăruse, așa cum dispăruse și noptiera de lângă pat. Asta îl trezi de-a binelea și-l făcu să se frece la ochi și să cerceteze cu atenție locul în care se afla: un pat imens de mijloc cu așternuturi de mătase, cameră albă, spațioasă și cu mobilă scumpă. Pe perete, încadrat de două reproduceri făcute după pictori clasici, atârna un televizor negru, cu ecran-plasmă,  de diagonală foarte mare.

”Unde mă aflu?” fu primul lui gând. Undeva, în cotloanele minții, se dezvăluiau amintirile zilei de ieri: mall-ul… geanta cu bani… împușcăturile… Marta… podul… Podul! Asta era! Pesemne, murise înecat și acum ajunsese în Rai. Se dădu jos din pat și se încălță cu papucii de catifea așezați lângă picioarele sale. Apoi dădu drumul la televizor, unde se derula un documentar despre păstrăvi. ” Pentru reproducere, păstrăvul urcă spre izvorul pâraielor toamna, înfruntând cascade și bolovani… Icrele le depun când apa se răcește, din octombrie până în decembrie…”.

–          Samuel, dragule, dacă te-ai trezit, dă te rog comanda la room-service! Abia aștept micul dejun! se auzi din baie glasul Martei, care abia ieșise de sub duș.

Acum începea să se contureze totul în mintea lui: se aflau în apartamentul prezidențial al celui mai luxos hotel din oraș. Se uită pe calendarul de pe telefon: deși ar fi trebuit să fie joi, acesta afișa ziua de marți, 3 decembrie. Ceva nu era în regulă.

În ușa camerei își făcu apariția Marta, îmbrăcată în halatul de baie și cu un prosop imens înfășurat pe cap:

–          Ah, Samuel, uite ce frumos ninge afară! O zi tocmai bună de tolănit în patul acesta imens! Dar după ce mâncăm o să mă duc totuși la piscină și spa, înainte de programarea la coafor!

Apoi deschise ușa frigiderului mini-bar și luă două sticle de suc de portocale. Îi întinse una și lui Samuel, dar acesta privea undeva în gol și nu o observă:

–          Ce zi e azi, Marta? întrebă el îngândurat.

–          Azi e marți toată ziua…  ce e cu tine? Încă nu te-ai trezit?

Apoi îndepărtă cu un gest felin halatul, dezvelindu-și sânii grei și rotunzi:

–          Pune mâna pe ei, voinicule, și te vei trezi într-o secundă! îi șopti la ureche și îl trase înapoi în pat sufocându-l cu sărutări.

Dar Samuel părea că nu este acolo. Privea undeva pe fereastră și derula în minte o mulțime de gânduri.

–          Hei, nici micuții mei nu te mai impresionează? Îl întrebă Marta supărată.

El o sărută, o dădu la o parte cu un gest delicat apoi se ridică din pat:

–          Trebuie să plecăm de aici. Dacă se poate, chiar acum!

Marta îl privea stupefiată:

–          Bine dar… micul dejun? Spa-ul? Programarea la coafor???

Samuel se îndreptă spre ea și o apucă de umeri:

–          O să te coafezi și o să mergi la spa toată viața dacă plecăm acum de aici! Suntem în pericol, nu înțelegi? Trebuie să fugim cât mai departe… America de Sud… Africa… Australia… Oriunde ne putem ascunde de cei care vor veni să recupereze geanta asta cu bani, pricepi?

Marta se bosumflă și îl privi ca o fetiță supărată:

–          Dar mi-ai promis că mergem diseară în clubul acela select! Ți-am spus că mixează DJ-ul meu favorit… a fost și la noi, în barul la care lucrez! E un tip super-tare, te roooog!

Încercă să rămână calm și să evalueze situația cât se poate de rațional. Se simțea precum păstrăvii aceia din documentarul de la televizor, înotând cumva împotriva curenților timpului pentru… pentru ce? Clubul! Asta era: putea profita de ceea ce știa că va urma să se întâmple astăzi și mâine, și să elimine pericolul! Se ridică și începu să se îmbrace:

–          Bine, diseară mergem la club, dar te rog: așteaptă-mă aici, să nu ieși nicăieri, clar?

O sărută și ieși pe ușă înainte ca Marta să scoată vreo vorbă.

Secția de Poliție era relativ aproape. Samuel urcă la etaj, unde aflau birourile și ceru cu detectivul Paul. ”A doua ușă pe dreapta”, îl îndrumă cineva.

Îl găsi repede, așezat la biroul lui și studiind încruntat niște hârtii.

–          Bună ziua, domnule detectiv! Sunt Samuel Levinski, depanator la Compania de Telefoane și vă caut în legătură cu împușcăturile de ieri dimineață, de la marginea orașului. Cea cu patru victime și cu o geantă de bani dispărută de la locul masacrului.

Polițistul îl privi pe deasupra ochelarilor și îl invită să ia loc pe scaunul din fața lui:

–          De unde știi de masacrul ăsta și de unde cunoști detaliile? Nu s-a dat nimic publicității!

”Ne vom cunoaște ieri… adică mâine” îi venea să-i răspundă dar își suprimă repede acest gând:

–          Am interceptat o convorbire pe o linie telefonică ce făcea atingere, minți Samuel. Așa am aflat totul. Și mai știu că cei ce vor să recupereze geanta se vor afla diseară în clubul ”VIP Lounge”, cel mai select din oraș. Acolo voi fi și eu diseară împreună cu soția. Vă voi ajuta să-i prindeți.

Detectivul Paul îl asculta bănuitor. Era ceva suspect în declarația lui Samuel, dar totuși, avea motive să-l creadă.

–          Fie! Mă voi afla diseară cu niște colegi acolo și îi vom încercui. Știi cumva unde se află geanta cu bani?

Samuel se străduia să rămână calm:

–          Nu… nu știu nimic despre geantă. Dar poate va apare și cel care o deține, cine știe?

Îl salută apoi pe detectiv și ieși repede din clădire. Dacă totul mergea așa cum plănuise, avea să scape de urmăritori și Marta nu va mai fi răpită.

Alergă înapoi spre hotel, prin ninsoarea ce cădea cu fulgi mari din înaltul cerului.

 

3. MARȚI, SEARA

Lumea dansa frenetic în mijlocul ringului, luminată intermitent de stroboscoape. În mijlocul lor se afla și Marta, ținând în mână un pahar de cocktail, mișcându-se cu ochii închiși și pătrunsă de ritmul muzicii. Părea în transă.

Samuel o supraveghea de undeva de pe margine, fumând țigară după țigară și urmărind periodic echipa detectivului Paul care se afla poziționată în locurile cheie din club, așteptând semnalul. Bănuia cum aflaseră că geanta se află la el: căutaseră prin toate locurile de lux din oraș după cineva care cheltuise suspect de mulți bani în ultimele două zile. Oamenii cu adevărat bogați din comunitate erau relativi puțini și un depanator de la Compania de Telefoane împreună cu soția lui, barmaniță, erau o apariție cel puțin surprinzătoare în locurile acelea rezervate celor cu adevărat milionari.

La un moment dat îi zări pe cei patru gangsteri intrând în club. Trebuia să-l anunțe repede pe detectiv, înainte ca aceștia să o repereze pe Marta, care se mișca în mijlocul ringului ca o adevărată regină a dansului.

–          Au sosit! Uitați-i acolo! Îi zise el polițistului după ce alergase într-un suflet la masa acestuia.

Paul dădu ordinul prin stație și toți se îndreptară spre grupul gangsterilor, încercând să-i încercuiască. Unul din ei, cel cu o cicatrice urâtă pe față, observă mișcarea suspectă a polițiștilor și, avertizându-și prietenii, puse mâna pe arma din buzunarul de la piept al sacoului.

–          Predați-vă, sunteți încercuiți! strigă detectivul, încercând să se facă auzit în vacarmul acela.

Gangsterii scoseseră pistoalele iar Samuel se îndrepta prin mulțimea compactă spre Marta, cu intenția de a o scoate de acolo și de a fugi împreună din club.

Undeva, în dreapta lor, cineva deschise o sticlă de șampanie care pocni asurzitor. Din reflex, unul din gangsteri scoase pistolul și începu să tragă, dezlănțuind iadul. Samuel o trase de mână pe Marta și începu să fugă, amestecându-se prin mulțimea ce alerga disperată.

Gangsterii începură să tragă în toate părțile, la fel și polițiștii. Situația era scăpată de sub control, iar lumea țipa și încerca să se ascundă de tirul ucigaș, lăsând în urmă cadavre și sânge șiroind pe podea. Lui Samuel îi șuieră un glonț pe la ureche:

–          Hai, Marta, mai avem puțin până la ieșire… grăbește-te!

Privi în urmă și o zări pe soția lui culcată, lovită de două ori, între omoplați. Era moartă, era sigur de asta. Fugi cât îl țineau picioarele către ieșire, amestecându-se în mulțime. ”Trebuie să ajung la hotel și să iau geanta…”, gândi Samuel traversând strada în fugă.

Nici nu observă camionul care, trecând cu viteză, îl spulberă într-o secundă.

 

4. LUNI

Se trezi, ca de obicei, la ora 6:28.

Deschise ochii și cu privirea încețoșată, căută ceasul deșteptător pentru a opri alarma ce urma să se activeze peste două minute. Făcea asta în fiecare dimineață, pentru că Martei nu-i plăcea să fie trezită de soneria aceea enervantă.

Apăsă pe butonul negru, apoi se întoarse și o privi pe soția lui cum doarme lângă el, liniștită. ”Călătoria temporală în sens invers, continuă… iar acum am șansa să fac totul așa cum trebuie”, gândi Samuel și răsuflă ușurat. Se uită la calendarul de pe telefon: era luni, 2 decembrie, ziua când începuse totul.

O contemplă pe Marta aproape cinci minute, urmărindu-i chipul zâmbind în somn și respirația ușoară. Apoi îi înveli trupul pe jumătate gol, o sărută pe frunte și se dădu jos din pat. Dacă fluxul temporal curgea în sens normal, peste o jumătate de oră trebuia să primească telefonul de la Dispecerat, în legătură cu deranjamentul telefonic de la marginea orașului. Așa că, făcu rapid un duș, își împachetă două sendvișuri și se grăbi spre dubița de intervenție pe care o lăsase încă de vineri seara în parcarea de pe alee.

Se așeză la volan și porni mașina pentru a se încălzi, apoi turnă cafea din termos în cana de plastic și sorbi o înghițitură.

”Poate totul este un semn. Poate chiar mi s-a mai dat o șansă. Sau poate totul… totul a fost un vis…”

Deodată sună telefonul mobil de serviciu. Recunoscu numărul Dispeceratului și răspunse:

–          Levinski. Da… da… da, am notat, ajung acolo în maximum cincisprezece minute, confirmă el, ascultând totul cu ochii închiși.

Conduse fără grabă, pe străzile încă pustii la ora aceea.

”Diseară va începe să ningă…”, gândi Samuel, privind cerul plumburiu dezvăluit de răsăritul de soare.

Trecu de marginea orașului și, după câteva sute de metri, găsi mașina gangsterilor, parcată pe marginea drumului, cu ușile deschise. În jurul ei zăceau cadavrele a trei bărbați, iar al patrulea, șoferul, răsufla greu și după câteva clipe își dădu obștescul sfârșit.

Samuel opri mașina, coborî și se îndreptă către locul masacrului. În portbagaj, găsi geanta pe care o deschise, contemplând apoi grămada de teancuri de bancnote. De data asta era calm: știa ce se întâmpla dacă o va lua și în ce fel vor sfârși el și soția lui. Avea șansa acum să schimbe totul. Privi telefonul și, după câteva secunde formă numărul de urgență. ”Bună dimineața, sunt Samuel Levinski, depanator de la Compania de Telefoane.  În drumul meu spre un deranjament semnalat de Dispecerat, am observat o mașină parcată pe marginea drumului la kilometrul doisprezece. Cei patru bărbați aflați lângă mașină sunt morți, iar în portbagaj se află o geantă sport.”

Așteptă câteva minute în dubița lui, până când se auziră sirenele mașinilor de Poliție. Acestea înconjurară scena, iar unul din polițiști începu să încadreze totul cu obișnuita bandă
galbenă.

Spre Samuel se îndreptă un bărbat de vârstă mijlocie:

–          Bună dimineața, sunt detectivul Paul! Dumneata ai descoperit grozăvia asta? Te aștept la secție peste o oră pentru a da o declarație. Poți pleca, deja am rugat pe cei de la Dispecerat să trimită pe altcineva pentru remedierea deranjamentului…

Samuel zâmbi și aprobă tăcut din cap. Simți că timpul decurge acum așa cum trebuie. Nu se mai simțea ca un păstrăv înotând împotriva curentului, ci ca un pește aflat într-un acvariu. Sau într-un pahar cu vise.

Se detașă de mulțimea de polițiști care răscolea locul căutând probe și formă numărul de telefon al soției sale.

–          Iartă-mă că te-am trezit. Mă gândeam să vin acasă acum cu micul dejun la pachet. Și o porție mare de clătite cu gem de căpșuni, ce zici?

Marta râse scurt și îi răspunse cu o voce senzuală:

–          Te aștept, voinicule… Și vei primi o răsplată pe măsură…

Samuel porni mașina, întoarse și se îndreptă spre oraș.

Peste câteva clipă începură să cadă timid câțiva fulgi de zăpadă, inaugurând astfel prima ninsoare a anului.

 

Pe aceeași temă veți citi mai multe povești scrise de cei aflați în acest tabel.

Duzina de cuvinte: DEC@LOG.ȘASE

Posted in Diverse și neprevăzute by cristiangheorghe on septembrie 7, 2013

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Exodul 20, 12).

1.

Fata se uita pe fereastră.

Stătea ascunsă după perdea și pândea colțul îndepărtat al aleii care ducea la scara blocului în care locuiau.

–          Se vede ceva? Vine? întrebă cu glas îngrijorat fratele ei mai mic.

Stătea lângă ea cu ochii închiși și cu spatele lipit de peretele rece.

Fata era nemișcată pentru a nu-i fi observată silueta, deși era convinsă că prin perdeaua aceea nu se putea vedea nimic de afară. Dar, mai bine era să fie sigură de asta. La fel cum trebuia să fie sigură că planul lor va decurge perfect.

–          Uff, mi-e frică, Lina! Ce ne facem dacă nu reușim? Mai avem timp să renunțăm!, scânci frățiorul ei privind-o speriat.

Fata îl luă în brațe și îl așeză pe scaunul de lângă fereastră:

–          Te rog, Bobi, nu-mi face asta! Nu putem renunța, doar am hotărât! Vrei să o mai iei pe ”cocoașă” de la el? Vrei să te mai închidă și să stai pe întuneric în baie toată noaptea? Vrei să te uiți pe geam să vezi cum prietenii tăi joacă fotbal și tu stai în casă pedepsit de el pentru ceea ce nu ai făcut?

Se uită din nou pe geam pentru a fi sigură că nu a pierdut ceva din vedere, apoi se îndreptă din nou spre fratele său:

–          Acum vom scăpa de toate acestea… Pentru totdeauna! Dar numai dacă ești curajos și mă asculți, așa cum ne-am înțeles! Clar?

Pentru câteva clipe se uită intens în ochii lui, de copil de șase ani, încercând să-i inspire încredere. Lina împlinise cincisprezece ani luna trecută dar părea mult mai matură. Înaltă, subțire, cu părul lung și cârlionțat, era adesea asemănată cu mama lor, dispărută acum trei ani după o lungă suferință.

Fata se îndreptă din nou către fereastră. Era ora la care tatăl lor trebuia să apară la capătul aleii, mergând împleticit. Nu-și aducea aminte când îl văzuse ultima oară treaz. Scormoni adânc, în amintirile sale din fragedă pruncie și încercă să găsească acolo ceva frumos, un moment de tandrețe, căldură sau intimitate familială. Dar acele clipe, foarte puține la număr, erau înecate în numeroasele amintiri traumatizante despre bătăi, scandaluri și abuzuri, toate avându-l în centru pe tatăl violent, care venea acasă întotdeauna beat și pus pe harță.

Abuzuri. Pe acelea încerca să le uite definitiv. Nopțile în care tatăl ei se strecura lângă ea în pat, mângâind-o și cerându-i să fie drăguță și iubitoare cu el, șoptindu-i la ureche să fie cuminte și tăcută, în timp ce mâinile lui se târau pe corpul Linei, ca niște tentacule reci și scârboase. Acceptase tăcută acest lucru, fără să protesteze, gândindu-se că mama și frățiorul ei nu trebuiau să afle. Dar, avea convingerea că mama ei știa. Știa! Și probabil acesta a fost unul din multele motive care au dus la îmbolnăvirea și moartea ei.

”Oare câte femei sunt distruse de viciile celor pe care-i iubesc?” gândi fata cu privirea împietrită de ură. Acum o săptămână, după o zi de coșmar, se hotărâse să pună capăt chinului prin care treceau ea și micul ei frate. ”Mai bine trăim la casa de copii decât în custodia unui monstru!” îi spusese lui Bobi atunci, și în mintea ei concepu planul.  Timp de o săptămână se gândi asupra acestei decizii și la ce trebuia să facă. Totul era pus la punct, nu avea cum să dea greș.

Deodată, îl zări pe tatăl său pe fereastră, la capătul aleii. Inima începu să-i bată cu putere.

–          Bobi, a sosit clipa! spuse ea cu voce hotărâtă.

Băiatul oftă și o luă în brațe speriat. Lina îl respinse și se aplecă asupra lui, privindu-l în ochi:

–          Hai repede să mă ajuți să slăbim piroanele dulapului suspendat de lângă ușa de la intrare, așa cum am stabilit. El se va sprijini de perete când se descalță și atunci…

Dulapul era greu, conținea o mulțime de piese și scule strânse de tatăl lor de-a lungul timpului, dar nu fuseseră folosite niciodată. Acum se pare că-și găsiseră rolul.

Lina se sui pe un scaun și cu un ciocan începu să bată lateral piroanele din perete, slăbindu-le. Avea la dispoziție zece minute. Calculase cu precizie timpul în care tatăl ei parcurgea aleea și ajungea la apartamentul lor de la etajul cinci. Apoi luă patentul din mâna lui Bobi și începu să miște ușor piroanele pentru a lărgi găurile din perete în care erau fixate.

–          Gata, totul e pregătit, spuse Lina coborând de pe scaun. Hai repede în sufragerie!

Fugiră amândoi, așteptând sosirea tatălui lor. Sosire care avea să-i fie fatală.

2.

Ofițerul de poliție sosi într-un sfert de oră de la apel. O vecină sunase disperată la secție, înspăimântată de bufnitura puternică și răcnetul groaznic auzit după aceea. Nu era prima oară când auzea zgomote și certuri din apartamentul de lângă ea, dar de data asta era sigură că se întâmplase ceva foarte rău.

Polițistul stătea în holul de la intrare al apartamentului, examinând scena. Un bărbat mort întins pe podeaua de ciment, cu capul strivit de dulapul care fusese suspendat pe peretele de lângă el. Părea un accident.

Cei doi copii stăteau îmbrățișați și speriați, la celălalt capăt al holului.

–          E tatăl vostru? Îi întrebă polițistul.

Cei doi încuviințară, plângând.

–          Mă numesc Daniel, se recomandă el copiilor și îi conduse în sufragerie, încercând să-i liniștească.

Dădu apoi telefon la secție, chemând echipa criminalistică și o ambulanță. Lina și Bobi se mai liniștiseră, deși știau că vor trebui să răspundă la niște întrebări. Aveau însă toate răspunsurile pregătite. Explicară cum tatăl lor a sosit acasă, beat ca de obicei și sprijinindu-se cu forță de perete ca în fiecare zi, a provocat căderea fatală a dulapului suspendat. Daniel își nota într-un carnețel toate acestea, încuviințând toate spusele lor.

–          Îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat… Cine va avea grijă de voi acum? Poate apare vreo rudă de-a tatălui sau mamei voastre să vă ia în custodie?

Lina negă vehement:

–          Nu, nu mai avem pe nimeni. Bunicii noștri s-au stins demult, iar alte rude nu cunoaștem.

Daniel inspectă cu privirea camera în care se afla. Apoi se uită la copiii aceia: speriați, slabi, se vedea pe alura lor că duseseră o viață nefericită. Ceru permisiunea să-și aprindă o țigară. Apoi se gândi la cât de zdravăn era ținut pe perete dulapul acela. Simțea că ceva nu-i inspiră încredere.

–          Nu prea avea grijă de voi, nu? Îi întrebă cu voce scăzută.

Lina se foi și încercă să salveze aparențele, explicându-i că fusese un tată aspru dar care avea totuși cunoaștere  de ceea ce înseamnă îndatoririle unui părinte.

Atunci apăru echipa medicală urmată de cea de la criminalistică. Trebuiau să întocmească raportul medico-legal.

Daniel se uită pe rafturile bibliotecii. Observase o poză veche, cu o femeie tânără și frumoasă, cu zâmbet trist, ce ținea în brațe un bebeluș. Își dădu seama că era Lina cu mama ei. În spatele pozei, așezat pe un raft de cărți, era așezat un caiet gros, cu coperte lucioase. Îl luă curios și începu să-l răsfoiască.

Jurnalul!”

Chipul Linei deveni palid. Cum putuse să facă una ca asta? Uitase să ascundă jurnalul ei intim în care notase totul. Totul! Daniel citea câteva pagini de la început, apoi răsfoi mai mult de jumătate din el și ajunsese aproape de sfârșit. Apoi la ultima pagină, cu însemnările de seara trecută ale Linei. Se gândi apoi cum ar fi fost Lina și Bobi dacă ar fi avut șansa să crească într-o familie lipsită de ură și violență. Se gândi la copilăria pură de care el a avut parte și ei nu.

Daniel se ridică de pe scaun, lăsă jurnalul pe masă și se duse la colegii lui:

–          Un accident nefericit, domnilor… Copiii aceștia au asistat la moartea tatălui lor, ar fi bine să terminăm repede ce au de făcut și să-i sunăm pe cei de la Protecția copilului să-i ia în custodie.

Echipa medicală luă corpul pe o targă și plecă să-l depune la morga spitalului. Criminaliștii terminară repede de întocmit raportul și plecară imediat după ei. Daniel rămăsese ultimul, urmând să aștepte pe cei de la Protecția copilului.

Lina se apropie de el:

–          De ce nu m-ați dat de gol colegilor dumneavoastră? Doar ați citit totul în jurnal…

Daniel își aprinse o țigară și expirând fumul în sus o întrebă:

–          Care jurnal?

Apoi luă caietul acela, rupse ultimele două pagini scrise cu o seară înainte și le băgă în buzunarul sacoului:

–          Voi scăpa de ele în drum spre secție.

Se așeză pe scaun aflat în fața celor doi copii încă speriați de faptul că fuseseră descoperiți:

–          Trebuie să-mi promiteți ceva. Amândoi. Veți fi dați spre adopție și aveți șansa să o luați de la capăt. Vreau să vă respectați și să vă cinstiți părinții pe care îi veți avea. Ne-am înțeles?

Cei doi încuviințară îmbrățișați și tăcuți. Daniel se ridică de pe scaun și îi mângâie pe creștet. Era pentru prima și ultima oară când acceptase o asemenea faptă, fiind sigur că asta îl va bântui probabil toată viața. Se uită pe fereastră, contemplând căderea nopții.

Undeva departe, în planul celest, corul de îngeri murmura un cântec de leagăn.

 

Au mai scris la duzină:

Ioana Soglu, almanahe, Scorpio, Dana Lalici, Vienela, Vienela doaronline, Adriana, Sonia, jora, carmen pricop, Pishky, file din poveste, Adrianaversuri, Max, anacondele

 

Duzina de cuvinte: DEC@LOG.CINCI

Posted in Diverse și neprevăzute by cristiangheorghe on august 31, 2013

 

 „Să nu preacurveşti” (Exodul 20, 14)

1.

Aștepta deja de o oră la capătul peronului doi.

Trenul care trebuia să sosească avea deja o întârziere de aproape patruzeci și cinci de minute și se mai anunțaseră încă zece. Acest lucru nu ar fi deranjat-o dacă nu începuseră să o doară picioarele. Nu purta pantofi cu toc decât la ocazii speciale, deși i se recomandase să o facă mai des. Bărbații din anturaj îi remarcau frumusețea picioarelor atunci când încălța pantofii aceia roșii cu toc înalt și ciorapii negri de nailon cu model. Dar de multe ori, complimentele lor o speriau și o determinau să aibă o atitudine defensivă. Crezuse prea mult în ele în trecut și asta o costase enorm.

Acum, însă, era o ocazie specială și încerca să ignore durerea aceea provocată de pantofii cu toc înalt. Pur și simplu nu-i venea să creadă că din trenul care trebuia să sosească, va coborî el, cel pe care-l visase de aproape trei luni. Se cunoscuseră întâmplător pe una din rețelele de socializare. Apoi și-au trimis e-mailuri, la început nevinovate, apoi din ce în ce mai intime și înflăcărate, ea simțind că l-a găsit, în sfârșit pe ”Acela”. Nu-i păsa că el era căsătorit și avea un copil de 12 ani. Mariajul lui devenise o povară și nu divorțase din cauza copilului, dar acum, așa cum îi mărturisea el în e-mailul acela pe care-l știa pe dinafară, ”datorită ei simțea că trăiește din nou.” Ea simțea la fel și se considera foarte norocoasă: e foarte greu în ziua de azi să-ți întâlnești sufletul pereche.

Acum trei zile, el se hotărâse să vină să o cunoască, iar din clipa aceea ea deveni o femeie înflăcărată. Era, însă, puțin speriată: deși îi trimisese poze cu ea prin e-mail, se gândea că poate el nu o va plăcea: o femeie în vârstă de aproape de 40 de ani, cu forme plinuțe și pe chipul căreia anii și dezamăgirile din trecut lăsaseră riduri și o privire ușor tristă și melancolică. Se pregătise intens pentru această întâlnire, voia ca totul să fie perfect. Se vor caza la un hotel, undeva într-o zonă în care ea nu avea cunoștințe cu care să se întâlnească, nici măcar întâmplător. Vor lua o cină romantică, apoi vor petrece o noapte împreună. Își luase cu ea spumantul de baie, acela scump cu miros de petale de trandafiri și lumânările aromate, pentru a crea o atmosferă perfectă. Doar gândul la acele clipe o făceau să simtă că spiritul ei devine o flacără vie.

Deodată, văzu trenul de departe și se poziționă undeva la capătul peronului pentru a-l vedea când coboară din vagon. Inima îi bătea puternic și se simți cuprinsă de un val nesfârșit de emoții.

2.

Ajunseseră la desert. Cina fusese excelentă, deși din friptura aceea ea nu mâncase decât jumătate, axându-se pe garnitură și pe salată.

El luă paharul cu vin și închină zâmbind:

–          Pentru întâlnirea noastră!

Ridică și ea paharul, ciocniră și gustară amândoi vinul roșu, sorbindu-se din priviri. Era fermecată de prezența lui: înalt, cu alură sportivă, ochi cenușii, păr grizonat. Părea mai tânăr decât cei aproape cincizeci de ani pe care-i avea.

–          Voi plăti cash camera de la hotel, zise el cu o voce scăzută. Nu vreau să apară vreo tranzacție dubioasă pe cardul meu sau al firmei. Ar naște suspiciuni.

–          Înțeleg, încuviință ea gânditoare. Pe soția ta ai sunat-o?

Era vizibil deranjat de această întrebare. Luă șervetul de pe masă si își șterse o pată imaginară de la colțul gurii:

–          Desigur. Am sunat-o mai devreme, din tren. I-am explicat că intru într-o întâlnire și nu vreau să fiu deranjat. Nu bănuiește nimic, stai liniștită.

Ea zâmbi puțin stânjenită, privindu-i verigheta ce strălucea pe deget. Apoi oftă și îl luă de mână:

–          Ce bucuroasă sunt că ai venit, dragul meu… Vreau să te fac fericit!

3.

Actul durase destul de puțin. Stătea amândoi întinși în pat, acoperiți cu cearșaful și privind îngândurați tavanul. Ea încerca să rememoreze ce s-a întâmplat în ultimele câteva minute: intraseră în liftul din holul hotelului și se sărutaseră pasional până au ajuns la etajul cinci. Apoi intraseră în cameră și se rostogoliră îmbrăcați pe patul imens din mijlocul încăperii.

Hainele lor zăceau acum aruncate de jur-împrejur. El își aprinse o țigară și privea tăcut spre tavan. Ea încerca să i se cuibărească la piept, dar simți destulă răceală din partea lui, ca și cum ar fi încercat să îmbrățișeze un sloi de gheață, lucru care o intriga. Se ridică asupra lui, zâmbindu-i și încercând să-i mângâie chipul dar privirea lui indiferentă o dezarmase.

–          Mă duc să fac un duș, zise el cu voce joasă și se duse la baie.

Ea rămăsese în pat, acoperită cu cearșaful alb, imaculat ca o trenă de mireasă, și-l privea cum dispare din cameră, cu pași grăbiți.

În mintea ei se rostogoleau o mulțime de gânduri. ”Ce se va întâmpla acum? Ce va face după ce va ieși el de acolo? Cu ce am greșit?” Apoi se liniști și se gândi că totul va fi bine. Vor relua din nou ceea ce au început și totul va decurge perfect.

După câteva minute el ieși din baie și începu să se îmbrace, începând cu șosetele.

–          Ce… ce faci?, îl întrebă ea nedumerită.

–          Mi-am adus aminte de ceva… o treabă nerezolvată. Trebuie să mă întorc acasă neapărat, spuse el îmbrăcându-și cămașa.

Își puse apoi pantalonii, sacoul și se încălță, iar la final își puse ceasul pe care-l privi impacientat:

–          Voi ajunge la gară, sper să prind trenul de noapte. Tu poți rămâne aici, până dimineață! îi zise el zâmbind. Uite, dai drumul la televizor și te uiți la ce vrei tu… O să găsești ceva interesant, deși cred că au număr limitat de programe.

Ei nu-i venea să creadă. Stătea în șezut în mijlocul patului și îl privea cum apucă geamantanul, încă nedesfăcut și se îndreaptă spre ușă.

–          Să te duci la micul dejun, o îndemnă el, e păcat să nu o faci. Intră în costul camerei și sunt convins că este delicios. Îți voi scrie că am ajuns cu bine, da?

Apoi se duse spre ea, o sărută pe frunte și ieși pe ușă.

Afară se întunecase de-a binelea, dar ea nu realizase încă. Stătea nemișcată acolo, în pat, pe întuneric, exact cum o lăsase el la plecare, și încerca să pătrundă sensul a ceea ce se petrecuse mai devreme.

Știa că nu-l va mai revedea niciodată. Se gândea să-l șteargă din lista de contacte dar apoi se răzgândi: ”Se va întoarce la mine”, gândi ea. Apoi în momentul următor, gândul acesta se risipi într-un ocean al dezamăgirii.

În momentul în care a simțit că se regăsește, se ridică din pat și aprinse lumina. Luă telecomanda de pe noptieră, porni televizor și începu să comute canalele. Se hotărî să vizioneze un documentar despre dogma bisericii medievale.

Apoi izbucni în plâns.

Undeva departe, în planul ceresc, un cor de îngeri cânta un imn trist închinat deznădejdii.

La duzina de cuvinte au mai scris: Scorpio, Ioana Soglu, Adriana, Sonia, Oglinda lui Erised , alma nahe, Vienela, Vienela 2, Jora, papornita- un comentariu, O fata

Știu și totuși irosesc

Posted in Diverse și neprevăzute by cristiangheorghe on august 26, 2013

1.

…acolo ca și cum apăruse din lumină.

Stătea pe un scaun înalt, în spatele tejghelei albe, privind concentrată ecranul laptop-ului. Ochii ei urmăreau rândurile textului ce se derula pe ecran, iar degetele atingeau din când în când tastatura, răspunzând unui mesaj-instant sau adăugând câte o notă la textul care curgea pe ecran, lin ca o ninsoare de sfârșit de decembrie.

Nu știam că are ochii căprui. Mi-i imaginam ( sau mi-i aminteam, nu sunt sigur) albaștri sau verzi, sau având o combinație albastru-verde, năucitoare. Dar erau căprui. M-am apropiat de ea ignorând lumea din jurul meu. De fapt, nici nu remarcasem că era așa multă lume în sala aceea. Mi-am dres glasul, pentru că mă simțeam răgușit ca atunci când nu scoți o vorbă preț cam de o oră, și am întrebat-o:

–          Mai fumezi?

Și-a ridicat privirea spre mine, încercând să se reconecteze la realitate, ca și cum aș fi trezit-o brusc dintr-un vis. Apoi privi gânditoare pe fereastră:

–          Da, mai fumez… Dar nu am țigări, ar trebui să-mi cumpăr…

Și se aplecă din nou asupra ecranului laptop-ului.

Îi priveam chipul imobil și concentrat. Semăna cu cel al unei statui grecești din antichitate, cu trăsăturile frumos conturate și o simetrie perfectă a feței. Probabil a fost cândva o Galateea. Sau poate este acum.

–          Ai putea să mă rogi pe mine să mă duc să-ți cumpăr, i-am zis.

Surâse ușor și-și sprijini capul în palme:

–          Să știi că m-am gândit și eu la asta! Dar mai bine mergem împreună, hotărî brusc și închise capacul laptopului.

Apoi își căută cheile de la mașină și portofelul, le luă în mâna stângă cu un gest grațios și îmi făcu semn să o urmez.

Ne făceam loc prin mulțimea din sală: bărbați și femei îmbrăcați în haine de gală, cu câte un pahar de șampanie într-o mână și câte un rulou sau un pișcot în mâna cealaltă. Semănau cu niște manechine vorbitoare care pozau îmbrăcate în frac, costum sau rochii de seară, zâmbind protocolar și susurând cuvinte de neînțeles care se intersectau în diagonală și ricoșau din colțurile încăperii.

Atunci mi-am dat seama că și eu port costum. Negru, cu dungi fine albe, peste o cămașă albă cu dungi roz. Și o urmam pe ea care, pășind grațios, făcea cărare despărțind pe cei din mulțime precum apele Mării Roșii, cu un aer degajat, de regină absolută a lumii. Era singura de acolo care purta șlapi, fustă scurtă din material subțire care îi scotea în evidență picioarele lungi și subțiri și o bluză de plajă sub care se ghiceau sânii fermi și rotunzi. Dar asta conta mai puțin. De fapt, nu conta de loc. Important era că pășea maiestuos prin coridorul care se forma în fața ei, iar eu o urmam.

Deschise ușa și amândoi am primit, cu ochii închiși pentru o clipă, impactul cu aerul fierbinte de afară, apoi ne îndreptarăm tăcuți către intersecție. Deși aproape se lăsase întunericul, canicula din timpul zilei încă nu se risipise. Pășeam alături de ea, voiam să o țin de mână, dar apoi m-am răzgândit și i-am oferit brațul.

–          Nu sunt îmbrăcată adecvat pentru a sta la brațul tău, mi-a spus ea, parcurgându-și corpul cu mâinile de sus în jos.

Își încrucișă mâinile și merse alături de mine cu pași hotărâți, până am ajuns în parcare. Mașina ei ne aștepta cuminte, aliniată frumos în rând cu celelalte mașini parcate aproape de trotuar.

–          Crezi că vom mai găsi liber locul acesta când ne vom întoarce? mă întrebă ea în timp ce manevra telecomanda.

Am deschis portiera eliberând aerul fierbinte din mașină. Apoi am intrat și m-am așezat pe scaun.

–          Desigur, i-am zis cu o voce calmă și sigură.

Se așeză la volan, își puse centura de siguranță și porni mașina. Degetele ei lungi și subțiri apucară cu fermitate volanul. Conducea cu dexteritate, mașina ascultându-i supusă toate comenzile, precum o orchestră simfonică ce urmează indicațiile dirijorului. Stăteam cu ochii închiși și capul sprijinit pe tetieră, imaginându-mi o călătorie lungă. Foarte lungă. Am fost tăcuți tot drumul, nu se auzea decât motorul mașinii torcând ca un motan bătrân și, din când în când, clichetul surd al schimbătorului de viteze.

Drumul a fost scurt. A parcat aproape de intrarea în tutungerie și m-a așteptat să cobor primul. Am așteptat-o privind în vitrina micului magazin și am intrat apoi împreună.

Pe cer, luna plină părea mai strălucitoare ca niciodată.

2.

Drumul de întoarcere mi s-a părut mai lung. Asta probabil pentru că eram nerăbdător și anticipam clipele în care vom fuma amândoi câte o țigaretă de foi, din cele patru proaspăt cumpărate, aflate în buzunarul de la piept al sacoului pe care-l purtam.

Mă gândisem de mult timp la momentul acela, dar mi-l imaginasem, totuși, altfel: noi doi, în miez de noapte, balansându-ne ușor în leagănele unui parc de joacă pustiu, privind stelele și trăgând cu nesaț în piept fumul de țigară cu aromă de cireșe sălbatice.

–          Cerul nopții este cel mai limpede atunci când e privit din leagănul unui parc de joacă, m-am trezit vorbind fără să vreau,

–          … sau când e privit de la capătul unui peron de tren, completă ea, parcând mașina exact în locul de unde plecasem.

Aerul serii începuse să se răcorească.  Ne-am alăturat din nou mulțimii, care dădea semne că recepția era pe terminate.

–          Hai să fumăm afară, i-am zis, înșfăcând de pe o tavă două pahare reci cu vin rose.

Am găsit un loc unde puteam sta în liniște. Ea s-a cocoțat pe un cub imens de piatră, iar eu am rămas în picioare. Am pus paharele cu vin lângă ea și am scos două țigarete din buzunarul sacoului. Am desfăcut amândoi țiplele și ne-am delectat pentru câteva clipe cu mirosul puternic de cireșe sălbatice al tutunului, proaspăt eliberat din învelișul de plastic.

Apoi ne-am dat seama că nu avem cu ce să le aprindem. Am privit în jur, căutând pe cineva care fumează sau ar putea avea un foc. Atunci am zărit-o pe…

–          Laura? am întrebat-o surprins. Laura, tu?

Fata pe care o chemasem se uită la mine surprins:

–          Cred că mă confundați, domnule!

Eram sigur că o cheamă Laura. Laura Stern. Nu știu de unde o cunoșteam, cum am întâlnit-o sau ce trecut sau prezent aveam împreună, dar identitatea ei era puternic imprimată în memoria mea.

–          Aveți cumva un foc, Laura? am întrebat-o, accentuându-i numele.

Zâmbi ușor stânjenită, trecându-și mâna prin păr:

–          Nnnuuu… nu fumez, dar nu mai insistați cu numele acesta… Nu sunt Laura, de fapt mă numesc Doris. Acesta este numele meu, vreți să vă arăt cardul de identitate?

Atunci mă cuprinse îndoiala. Poate avea dreptate. Nu era Laura, de fapt nu avea cum să fie, ceva îmi spunea că Laura nu avea ce să caute acum și aici.

Mi-am luat ”la revedere” în grabă, cerându-mi scuze pentru confuzie și m-am îndreptat grăbit spre cubul de piatră unde ea deja își aprinsese țigareta și stătea picior peste picior pe cub, desculță.

–          Am crezut că nu mai ajungi, se încălzește vinul! îmi spuse zâmbind și întinzându-mi unul din paharele aburite.

L-am luat și am apropiat amândoi paharele, ca pentru un toast.

–          Pentru…? am întrebat

–          Pentru luna plină! proclamă ea după o clipă de gândire.

După ce am ciocnit, ne-am desfătat amândoi simțurile cu mirosul de fructe exotice degajat de vinul rose. Un miros proaspăt care te ducea cu gândul la vastele păduri tropicale. Apoi am gustat amândoi din licoare în același timp, privindu-ne în ochi.

Mă lăsam pătruns de efectul vinului, simțeam cum este asimilat de organism, dându-mi o stare plăcută, de liniște.

–          Efectul nu e complet dacă nu îți aprinzi țigara… Sau ai uitat? Zise ea zâmbind și întinzându-mi țigara ei.

După câteva pufuri, țigara mea se aprinse și am tras puternic în piept primul fum. Ea îmi privea zâmbind reacțiile. Simțeam că undeva, în planul eteric, ființele noastre se contopesc în acest dans al senzațiilor. Aș fi vrut să o iau în brațe și să o sărut, dar ceva mă oprea. Ceva îmi spunea că nu bine. Cel puțin nu acum.

Sorbirăm apoi amândoi din paharele cu vin apoi am fumat simultan, suflând în sus fumul expirat. Figura ei devenise gânditoare, cu privirea fixată undeva departe.

–          La ce te gândești? am întrebat-o.

Zâmbetul ei deveni trist:

–          La ce mă gândesc? Mă gândesc la vieți irosite. La viața mea irosită. La faptul că simt că nu mai pot face ceea ce am făcut…. Sau că nu am făcut ceea ce puteam face…

Trase din nou din țigară și continuă, după o clipă de tăcere:

–          Știi… Vreau să rămân veșnic tânără. Spune-mi, ce am să fac după ce voi îmbătrâni? Mă voi gândi toată viața la clipele irosite înainte să te cunosc? Mă vei mai cunoaște după ce voi îmbătrâni?

Am vrut din nou să o sărut și să-i alung gândurile acelea pesimiste, dar ceva din mintea mea îmi spunea că nu puteam să o ating, ca și cum s-ar fi aflat sub un clopot de sticlă.

Atunci luminile din sală au început să se stingă. Lumea deja plecase, rămăsesem doar noi doi și personalul de curățenie.

–          Intru să-mi iau laptopul! zise ea sărind de pe cubul de piatră, încălțând rapid șlapii și zbughind-o în sală. Te iau cu mine cu mașina, să-mi spui unde te las! îmi strigă înainte să dispară după ușa de sticlă.

3.

Drumul era liber la ora aceea târzie, dar ea conducea încet ca și cum ar fi savurat fiecare metru de asfalt parcurs cu mașina.

–          Dacă te las la gară e bine?

–          Da, e perfect, am încuviințat. Sunt vreo două-trei mijloace de transport pe care le pot lua de acolo.

Am ajuns destul de repede. A parcat undeva în apropierea gării, la un loc luminat, pentru a fi sigură că nu-i va sparge nimeni mașina. Atunci am conștientizat că s-ar putea să o revăd după o perioadă destul de lungă sau să nu o mai revăd deloc. Am vrut să-mi iau rămas bun dar a coborât și ea din mașină.

–          Ce faci?, am întrebat-o intrigat.

S-a apropiat de mine zâmbind:

–          Vreau să trag o raită prin gară, nu am mai fost demult… Vrei să vii și tu?

Am zâmbit bucuros, anticipând faptul că vom mai petrece câteva clipe împreună.

Gara era aproape pustie. Forfota aceea din timpul zilei dispăruse de mult, fie înghițită de trenurile care plecau departe, fie risipindu-se în oraș alături de persoanele așteptate să sosească.

–          Îmi plac gările și ador să merg cu trenul, îți amintești? mă întrebă sorbind din priviri fiecare detaliu din jurul ei.

Încercam să-mi amintesc acest lucru, dar nu reușeam. Toate amintirile legate de prezența ei în existența mea erau estompate, ca și cum ar fi fost închise într-un seif al cărui cifru îl uitasem demult. Îmi făcu semn să o urmez pe unul din peroane, acolo unde tocmai sosise un tren. Oamenii coborâseră deja din vagoane și se îndreptau spre ieșire, trăgând fiecare câte o valiză pe roți. Ea se opri în dreptul unora, întrebându-i de unde vin, cum au călătorit, ce lucruri deosebite au văzut pe traseu. Primea răspunsurile cuvenite, unele mai detaliate, altele mai laconice, fiecare dialog făcând-o fericită.

La un moment dat, am rămas doar noi doi pe peron, lumea ieșind grăbită din gară.

–          Ce oameni drăguți!, exclamă ea radiind de fericire. Mi-au răspuns toți la toate întrebările… Mă simt de parcă aș fi fost cu ei tot drumul!

O luă înainte spre capătul îndepărtat al peronului, în pași de dans și îmi făcu semn să o urmez.

Părea cea mai fericită fată din lume. Simțeam că degajă o energie puternică, un câmp electromagnetic ce creștea în intensitate cu fiecare pas al ei. O urmam și îmi imaginam becurile felinarelor explodând pe măsură ce ea trecea pe lângă stâlpii metalici.

Ajunsesem la capătul peronului. De acolo, spre depărtare, șinele de tren șerpuiau în întuneric printre smocurile dese de iarbă, conectând orașe, vieți și destine.

Se așeză pe bordura peronului și îmi făcu semn, tăcută, spre buzunarul sacoului meu, acolo unde se mai aflau două țigarete de foi.

M-am așezat lângă ea, am scos țigările și i-am înmânat una. Apoi mi-am amintit din nou că nu avem cu ce să le aprindem.

–          Ah, uite acolo, între șine!, exclamă ea, arătând către un punct alb.

Se ridică și alergă spre locul acela, de unde ridică victorioasă în aer o brichetă, care se dovedise că funcționa.

S-a așezat din nou lângă mine și ne-am aprins țigaretele. Fumam în același timp.

–          Ai avut dreptate, i-am spus, cerul înstelat se vede mai bine de la capătul peronului de tren.

Ea contempla stele, părând că le numără una câte una:

–          Da… știu că am avut dreptate… uneori mi-aș dori să fiu acolo, printre ele, și să nu mă mai întorc niciodată.

Apoi își întoarse privirea către mine:

–          Mi-aș petrece toată viața călătorind cu trenul…. Fără să stau într-un loc mai mult de două-trei zile. Aș vrea să văd toată lumea și să colecționez câte o amintire din fiecare loc pe care-l vizitez. De fapt, doar știi geamantanul meu cel mare și maro, cel cu capacul plin de etichete autocolante din toate locurile umblate de mine. De fapt… de fapt aș putea să încep această călătorie chiar acum….

Sări de pe peron și începu să meargă pe șina metalică, cu pas de gimnastă care evoluează la bârnă, în sensul opus gării. Am urmărit-o cum se îndepărtează, pășind grațios cu mâinile în aer, lăsând în urmă doar fumul subțire de țigară, ca o mică locomotivă, până când s-a contopit cu întunericul nopții.

Am așteptat-o preț de un sfert de oră, practic, până am terminat de fumat țigara aceea. Apoi am vrut să o strig, dar mi-am dat seama că nu-i știam numele. Intrasem în panică. În mintea mea năvăleau o mulțime de gânduri și întrebări: Ce caut aici? Cine este ea? Cum o cheamă? De ce nu pot să o ating? De ce nu-mi amintesc nimic despre ce a fost înainte, despre ce a fost sau este între noi?

Atunci se auzi în depărtare semnalul sonor al stației de amplificare a gării, urmată de un anunț făcut de o voce feminină: MAI AI CINCISPREZECE MINUTE… REPET, MAI AI CINCISPREZECE MINUTE!

Nu știu de ce, dar am conștientizat că mesajul era pentru mine, și am început să strig panicat după ea: ”Heeei! Întoarce-teeee! Întoarce-teeee!”

După câteva clipe apăru din întuneric, pășind pe aceeași șină, cu mâinile întinse lateral, ca aripile unui avion.

–          Mmmm, ce călătorie frumoasă în jurul lumii am făcut! spuse zâmbind. M-am întors tot aici și tot pe șina aceasta, vezi? Asta e dovada că Pământul e rotund, completă râzând în hohote.

Sări de pe șină, înapoi pe peron, ca o felină, apoi îmi făcu semn că e timpul să ne întoarcem în

gară. Mergeam alături de ea și o priveam ca și cum aș fi știut că o văd pentru ultima oară. Nu voiam să irosesc nici o clipă petrecută împreună.

–          Sunt atâtea lucruri pe care aș fi dorit să le facem amândoi, spuse ea pe un ton grav. Nu știu cum și unde s-a pierdut totul, ca nisipul de pe plajă care se scurge printre degete. Tu știi?

Mă privea intens, ca și cum aștepta de la mine răspunsul care dezvăluia cel mai terifiant și puternic secret din lume.

”ZECE! ZECE MINUTE!” anunțase din nou vocea din difuzoarele peronului, de data asta fără nici un ton muzical de întâmpinare.

I-am făcut semn că e timpul să ne întoarcem la mașină.

–          Ufff… ce târziu e! exclamă ea. Nu cred că mai găsești vreun mijloc de transport la ora asta… Hai, te duc până aproape de casă!

Am pornit la drum. O rugasem să o ia pe podul suspendat. De acolo se puteau vedea dedesubt, șinele de tren care șerpuiau în zare.

Drumul era luminat puternic, cu pancarte publicitare electronice, ce te îmbiau să folosești cutare produs sau serviciu. Apoi, pe cele aflate deasupra podului apăru mesajul acesta intermitent: ”CINCI” CINCI MINUTE!!!!”

Am tăcut amândoi tot drumul. O privisem cum conduce, degajată, cu mâna stângă pe geam și cu picioarele desculțe pe pedale. Apoi trase pe dreapta.

–          Am ajuns, zise ea pe un ton grav, privindu-mă intens.

–          Da, am ajuns. Mulțumesc, mulțumesc pentru tot! i-am răspuns grăbit, în timp ce coboram din mașină.

Eram conștient că nu mai am la dispoziție decât două-trei minute, apoi se va întâmpla ceva important. Chiar foarte important.

–          Mulțumesc că revii mereu, spuse ea, dar te rog… nu mai irosi timpul cu asta, nu mai are sens. Nu mai poți schimba nimic. Lucrurile s-au întâmplat exact așa cum trebuiau să se întâmple.

Apoi mă privi cu ochi rugători:

–          Te rog, eliberează-te…. Te rog…

Porni mașina și dispăru în noapte. Am privit-o până când a ajuns la primul semafor și luminițele roșii ale mașinii ei s-au contopit cu celelalte luminițe ale mașinilor care stăteau la rând. Apoi, când s-a pus verde, s-a disipat în întuneric.

Încercam să-mi dau seama ce voia să spună, dar deja simțeam că mă cuprinde amețeala. Totul în jurul meu începuse să se învârtă cu o viteză din ce în ce în mare. Îmi simțeam toate sinapsele clănțănind precum releele memoriei unui super-computer care procesa în momentul acela milioane de terrabiți pe secundă.

Și în clipa aceea m-am trezit.

4.

Stăteam întins pe canapeaua de piele și încercam să-mi dau seama unde mă aflu și mai ales, când. Privirea îmi era tulbure și foarte deranjată de lumina care pătrundea pe fereastră. Apoi am observat un chip zâmbitor de femeie care se aplecă asupra mea:

–          Bine ai revenit! spuse femeia al cărei chip familiar îmi confirmă faptul că eram în siguranță.

M-am ridicat de pe canapea și m-am dus la chiuveta aflată undeva lângă ușă. Jetul puternic de apă rece care-mi clătea fața, m-a trezit complet.

–          Bine te-am regăsit, Laura! i-am îngăimat cu o voce răgușită, ca și cum nu aș fi vorbit deloc înainte, preț de vreo oră.

Se așeză la birou și îmi făcu semn să iau loc pe fotoliul din fața ei. Pe biroul din lemn masiv, lângă poza de familie și multele dosare așezate frumos, se afla plăcuța aurie cu numele ei: ”Dr. Laura Stern”.

–          Ceva nou de data aceasta? Mă întrebă ea, deschizând dosarul cu fișele mele de observație.

Încercam să-mi amintesc totul: petrecerea, peronul, gara…

–          Ai fost acolo. La scena cu petrecerea ai fost acolo. E prima oară când te zăresc în incursiunile mele. Nu trebuia să interferezi.

Laura zâmbi șugubăț, apoi spuse pe un ton serios:

–          Am fost acolo tot timpul. Nu trebuia să mă observi. Deja ești aproape de limita incursiunilor și ai nevoie de un gardian care să te trezească din hipnoză atunci când ceva o ia razna. Te implici prea mult și riști să încalci anumite protocoale… Ai putea rămâne blocat acolo pentru vecie. Vrei să te transformi într-o legumă?

Am oftat și mi-am aprins o țigară, din pachetul care se afla pe masă. Erau țigările Laurei, dar știam că pot lua fără să cer.

–          Mi-a spus că irosesc timpul. Să las totul așa cum a fost…

–          …și are dreptate! spuse Laura pe un ton ferm. Nu mai poți schimba nimic.

Am expirat fumul privind spre tavan:

–          Aș fi vrut să-i spun… aș fi vrut să o rog să rămână la mine în noaptea aceea, dar nu am putut… I-ar fi salvat viața. Camionul acela nu s-ar fi răsturnat și… accidentul… Nu am putut… Deși știu! Știu ce se va întâmpla și totuși irosesc de fiecare dată momentul acela! Momentul care i-ar putea salva viața…

Laura se îndreptă spre bar, turnă brandy în două pahare largi și îmi întinse și mie unul:

–          Bea asta! Te vei simți mai bine, spuse ea și se așeză din nou la birou, începând să noteze ceva în fișa mea de observație.

Sorbeam brandy-ul acela dar nu-i simțeam gustul. Priveam pe fereastră cerul gri și noros străbătut din când în când de un fulger. Venea ploaia.

Laura termină de notat  și închise dosarul, așezându-l deasupra teancului aflat în dreapta ei.

–          Să știi că a fost ultima oară când ai făcut asta. Incursiunile acestea repetate în trecutul tău, induse prin hipnoză, pot să-ți afecteze creierul într-un mod ireversibil. Eu, ca medic al tău, nu pot permite să-ți pui viața în pericol în felul acesta.

Presimțisem această veste. Am tras ultimul fum din țigară și am stins-o în scrumiera metalică de pe birou.

–          Știu. Și totuși vreau să mai irosesc o ocazie. Poate de data asta… Te rog! Săptămâna viitoare?

Laura oftă ca și cum s-ar pregăti să satisfacă un capriciu al unui copil răsfățat și deschise caietul cu programări.

–          Fie, joia viitoare. Dar, te voi pune să semnezi că totul se petrece pe răspunderea ta.

Am încuviințat și m-am ridicat de pe scaun luându-mi rămas bun. Am ieșit din cabinet, și am luat liftul. M-am privit în oglinda aflată pe perete lateral al ascensorului. Purtam costumul negru cu dungi albe și fine, peste cămașa albă cu dungi roz. Păream puțin palid, dar probabil aerul rece de afară mă va face să-mi revin.

Am pășit afară din clădire și am luat contact cu primele picături de ploaie. Lumea din jur începuse să deschidă umbrelele și să se grăbească spre destinație.

Stăteam în mijlocul lor și mi-i închipuiam ca fiind niște manechine programate să forfotească în jurul meu, fără o țintă anume.

Am privit spre cerul întunecat. De fapt, aș fi dorit să pătrund cu privirea deasupra stratului gros de nori și să privesc stelele. Poate acolo undeva, printre ele, se afla și ea.

Începuse să plouă din ce în ce mai tare. Mi-am ridicat gulerul de la sacou și, zgribulit și cu mâinile în buzunar, am pornit către casă.

Orașul mi se părea mai gri și mai anost ca niciodată.

***

La tema de astăzi a ”psilunelii” au mai participat cei din tabelul de aici.

Duzina de cuvinte: DEC@LOG.PATRU

Posted in Diverse și neprevăzute by cristiangheorghe on iulie 13, 2013

„Să nu ucizi” (Exodul 20, 13).

 

Doctorița stătea la birou, aranjând fișele de consultații pentru ziua de mâine. Avusese puține programări, așa că dădu liber asistentei mai devreme decât de obicei și se gândise că putea să-și facă timp pentru munca administrativă, lucru care nu prea îi era tocmai pe plac. Căuta să aloce cât mai puțin timp pentru birocrația excesivă care venea ”la pachet” cu privilegiul de a avea un cabinet propriu.

Era totuși așa de absorbită de aranjarea fișelor încât nu auzi ciocănitul în ușă decât a doua oară, când persoana care dorea să intre fusese mai hotărâtă.

”Intră!”, strigă doctorița, surprinsă deoarece nu mai avea nici o programare la ora aceea.

În prag își făcu apariția o tânără, care pătrunse timid în cabinet, cu privirea în podea.

”Ah, dumneata erai… Poftim, te rog, ia loc!” o îndemnă doctorița pe tânăra ei vizitatoare. Aceasta luă loc pe scaunul aflat în fața doctoriței, fără să-și ridice privirea. Nu părea să aibă mai mult de 18 de ani.

”Deci te-ai hotărât?” o întrebă doctorița, după câteva secunde de liniște deplină. Tânăra dădu din cap aprobator. ”Ești sigură că vrei să faci asta?” Fata își ridică privirea. Avea ochi căprui, ușor migdalați, care ar putea fermeca cu ușurință orice băiat de vârsta ei. ”Da, doamna doctor, sunt sigură…” spuse ea, cu voce scăzută.

Doctorița oftă prelung și începu să răsfoiască agenda cu programări. ” Să vedem când…Marți.. nu…  joi. Joi la ora 15:00. Ce zici? Dar să nu mai anulezi programarea ca data trecută, te rog… Știi că ne asumăm o răspundere care…”. Tânăra o privi în ochi, cu o hotărâre dezarmantă: ”Vreau acum!” spuse ea pe un ton tăios.

În cabinet se lăsă din nou liniștea apăsătoare. ”Bun…. Vom profita că asistenta mea nu este aici. Voi face chestia asta pro-bono. Nu-ți voi lua nici un ban. Voi rămâne cu tine aici până vei fi în stare să te duci acasă și să te refaci. Mă vei suna mâine să-mi zici cum te simți. De fapt, nu, mai bine voi trece pe la tine mâine după amiază. Adresa este cea din fișă, da?”

Tânăra se eschivă:” Nu, nu vreau să știe părinții… Mai bine sun eu… Ei nu știu nimic despre problema asta”, spuse ea, accentuând pe ultimul cuvânt și arătând către propriul pântec.

”Doctorița o privi cu aer matern: ” Of, draga mea… dar băiatul cu care l-ai conceput știe? El ce părere are?”

”Nu știe și nici nu vreau să știe… Eu sunt de vină pentru tot… N-am știut că voi rămâne…Am crezut că… Iar apoi…” încercă să explice tânăra, apoi izbucni în lacrimi.

Doctorița o luă în brațe și o liniști. ”Ce trup de copil… De ce se maturizează așa de repede copiii din ziua de azi? De ce ard așa de repede? Ce fior mai rămâne de trăit pentru fata asta în anii care vin? Ce va învăța oare din lecția asta?” gândi ea. Fata se smulse din brațele ei și începu să se dezbrace. Își puse hainele aranjate frumos pe spătarul scaunului și se așeză apoi pe patul ginecologic. ”De ce o faceți gratis?”, întrebă ea privind tavanul.

Doctorița își spăla mâinile și își aranja apoi tacticos mănușile chirurgicale: ” Am avut odată o pacientă… de fapt am asistat la nașterea ei… Îmi era foarte dragă. Ultima oară, am văzut-o la morgă, după ce încercase să se chiureteze singură. Avea 14 ani și era la fel de hotărâtă ca și tine… Intuiția îmi spune că dacă nu aș face asta acum pentru tine, probabil ai avea șansa să sfârșești la fel ca ea.” Începu apoi procedura de pregătire a chiuretajului.

”Credeți că …el… simte ceva?” întrebă timid fata, privind încontinuu tavanul.

Doctorița inspecta instrumentele necesare. ”Știința nu poate preciza asta cu exactitate. Oricum, în cazul tău, fătul e prea mic pentru a ne gândi la asta.”

Totul era pregătit. Operația putea începe.” Acum te rog să te gândești la ceva frumos… Încearcă să te detașezi, să fii undeva departe de ceea ce se întâmplă aici…” Fata o apucă de mână și o privi în ochi: ” Vreau să vă mai întreb ceva… Vom curma acum destinul unui copil… al unui om… Cine este responsabil pentru ceea ce va urma: eu sau dumneavoastră?”

Doctorița o privi surprinzători de rece: ” Draga mea… tu ești juriul care a deliberat verdictul și judecătorul care a formulat sentința… Eu sunt doar călăul care o duce la îndeplinire… Iar acum cred că e momentul să o facem, doar nu avem toată ziua la dispoziție.. hai detașează-te..”

Fata închise ochii, încercând să se despartă cu gândul de trupul care stătea întins pe patul chirurgical. Se gândi că este undeva la malul mării. Lângă ea un copilaș bucălat construia un castel de nisip… O striga pe nume, îi zicea ”mamă” și îi arăta ce construise. Ea îi zâmbea și voia să-l ia în brațe dar nu-l putea atinge. Apoi copilul alerga spre mare, cu mâinile întinse spre soarele care cobora în amurg. Marea devenise roșie ca focul, născând valuri din ce în ce mai mari. Copilul pătrunse în apă, cu brațele întinse și râzând. Apoi, fata simți ruptura, și golul de după… Valurile înghițiseră copilul, lăsând în urmă doar ecoul râsetelor sale zglobii. Apoi, totul dispăru și în gândul fetei se lăsă o mare liniște.

Undeva, departe, în planul ceresc, îngerii plângeau tăcuți, cu lacrimi de stele.

 

 

Au mai participat la duzină: Scorpio, Ioana Soglu, sonia, psi, Vero, Some Words, Dictatura Justitiei, Dictatura Justitiei bis, vavaly, Vienela

 

Duzina de cuvinte: DEC@LOG.TREI

Posted in Diverse și neprevăzute by cristiangheorghe on aprilie 12, 2013

„Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui” (Exodul 20, 7).

Ajunsese mai devreme cu o jumătate de oră și stătea cuminte pe trotuar. Se mai așeza din când în când pe geamantanul imens când obosea, scotocind în sacoșa de cârpă plină de mere verzi și mâncând câte unul cu poftă. ”Îi face bine copilului”, gândea ea, frecându-se ușor pe burta, încă plată. Era însărcinată în câteva săptămâni, și în afară de imensa poftă de mere verzi nu avea încă nici un alt simptom specific sarcinii.

Dăduse vestea viitorului tată acum o săptămână, pe când luau cina la un restaurant din cartier, exact la masa unde cinaseră la prima lor întâlnire, cu aproape un an în urmă. ”Octav, vom fi părinți”, îi șoptise ea privindu-l în ochi, încurajată într-un fel și de muzica romantică ce se auzea în fundal. După câteva clipe de descumpănire, Octav se aplecă peste masă și o sărută în aplauzele frenetice ale celor prezenți. Unii îi fotografiau pe cei doi tineri frumoși care urmau să înceapă o viață de familie.

” O să ne căsătorim, draga mea Dalia,” îi promisese Octav în seara aceea. ”Trebuia să o facem de ceva timp, dar acum este momentul prielnic pentru asta” spuse el, accentuând cuvintele cu un ton responsabil. Ochii ei scânteiau de fericire: îl iubea și simțea în clipa aceea că avea tot ce-și dorește. Încă nu stăteau împreună, petreceau amândoi week-end-urile și uneori serile din timpul săptămânii, iar nopțile lor de dragoste se depănau întotdeauna în micuța ei garsonieră.  Octav era plecat mai tot timpul în delegații, de unde întotdeauna se întorcea cu un mic cadou pentru ea.

Dar veștile bune continuau să apară și după aceea: a doua zi după ce aflase că va fi tată, Octav primise o ofertă de lucru în străinătate. Compania la care lucra urma să deschidă o filială în altă țară și, ținând cont de rezultatele muncii lui Octav, îl numise pe acesta director de operațiuni la noul punct de lucru. ”Vom pleca împreună departe, draga mea, ne vom stabili acolo și vom începe o viață nouă…” În mintea ei, Cuvintele lui sunau ca o ademenire. Totul era frumos, dar parcă ireal, ca o poveste trăită de altcineva și care se desfășura într-un ritm amețitor de rapid.

Deși gândiseră totul în grabă, planul era perfect: ”Pregătește-ți bagajele, la ora 13:00 vin cu mașina să te iau din centru, de lângă ceasul cel mare”, îi spusese Octav cu o zi în urmă. ”Nu lua decât un geamantan, maxim două. Trecem pe la birou să iau biletele de avion, mai facem niște scurte vizite apoi seara vom fi la aeroport.” Dalia se conformă cu minuțiozitate. Își îndesase lucrurile în geamantanul acela imens, în timp ce vorbea cu copilul din pântecul ei. Nu dormise toată noaptea cu gândul la călătorie și la noua viață ce urma să o înceapă alături de bărbatul iubit și de copilul nenăscut încă.

Ajunsese așadar cu o jumătate de oră mai devreme la punctul de întâlnire și înfuleca cu poftă din merele verzi cumpărate din piață cu câteva ore mai devreme.

Timpul trecea greu. Stătea așezată pe geamantan, ridicându-se din când în când, atunci când i se părea că vede mașina lui. ”Trebuie să apară”, își zicea ea privind în zare.

Trecuse o jumătate de oră de la ora stabilită. Apoi, o oră. Dalia îl suna pe mobil dar ”abonatul nu se afla în aria de acoperire”. Începuse să-și facă gânduri. ”Va veni, sunt sigură că va veni… Doar mi-a promis… Desigur, e reținut cu probleme de organizare acum… Probabil s-a dus să ia biletele fără mine și ne vom duce la aeroport împreună… Da, așa va fi… Cam în zece minute trebuie să apară…”.

”Va veni… va veni…” rostea aceste cuvinte aproape șoptit, ca o rugă fierbinte.

Sacoșa cu mere aproape se golise. Mai erau trei bucăți, de mărime potrivită. Pe cele mari și frumoase le mâncase primele, cu aproape trei ore în urmă. ”După ce voi mânca încă un măr, va veni… Știu asta…”

Soarele se apropia de asfințit, iar Dalia încă era acolo, alături de geamantanul ei imens și acoperit de praf.

În clipa când luă din sacoșă ultimul măr, telefonul ei mobil țiui brusc. ”Un mesaj” izbucni ea, înșfăcând telefonul și scăpând fructul din mână. Într-adevăr era un SMS de pe un număr de telefon necunoscut. Îl deschise și citi înfrigurată: ”M-am gândit bine. Nu voi fi niciodată un tată bun. Mulțumesc pentru tot.”

Pentru o clipă, lumea din jurul ei dispăruse și simțea că se află undeva, în afara spațiului și timpului. Apoi apăruse deznădejdea. Apoi, furia. Iar la sfârșit, ca un val imens ce acoperă totul, resemnarea.

Se gândea la promisiuni încălcate. Apoi la viața pe care o va lua de la început. ”Tatăl tău te-a abandonat. Eu nu o voi face niciodată. Niciodată, auzi?” șopti Dalia mângâindu-și pântecul. Apoi apucă geamantanul imens și dispăru în întunericul nopții.

Undeva, departe, în planul celest, îngerii păzitori  vegheau tăcuți, încercând să-și amintească un cântec de leagăn.

Au mai participat la duzina de cuvinte:   Psi, Dor, Roxana, Carmen Pricop,  ScorpioSimona, Dictatura Justitiei

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.