Lucky Man

În luna August 1970, Emerson, Lake & Palmer înregistrau la Advision Studios.  Contractul cu ”Island Records” prevedea ca acest album, primul din cariera lor în această fomulă, să aibă în jur de 41-42 de minute, iar până acum înregistraseră cinci piese cu durată totală de vreo 35. Le mai trebuia o piesă. Totul decursese bine până atunci: prelucrările după ”Sinfonietta” lui Janacek ( Knife Edge) și ”Allegro Barbaro” a lui Bela Bartok ( The Barbarian) flancau perfect pe prima față de disc balada de ample dimensiuni a lui Lake, ”Take A Pebble”. Pentru fața a doua pregătiseră trilogia ” The Three Fates” a lui Emerson și piesa ”Tank” în care Palmer își etala debordant talentul de percuționist. Mai lipsea o piesă.

La un moment dat, Lake începe să mângâie corzile chitarei și să cânte: ” He had white horses, And ladies by the score…”. Acordurile chitarei sunau bine, iar vocea lui Lake, melodioasă, murmurau versurile. ” Am compus-o când aveam 12 ani”, explică el colegilor de trupă. ” Se numește Lucky Man și cred că se potrivește la finalul albumului”.  Emerson și Palmer n-au fost de acord. Trebuiau să găsească ceva care să se potrivească cu restul pieselor. ”Păi, se va potrivi”, le-a răspuns Lake. ” Vom orchestra piesa așa cum trebuie, iar la final, te las pe tine ( arătând spre Emerson) să folosești minunăția aia de sintetizator Moog Modular System pe care l-ai primit de curând și cu care ne-ai disperat zilele astea cât l-ai testat.” Ceilalți doi au fost de acord și toată lumea s-a pus pe treabă.

”Lucky Man” a devenit repede un hit și probabil cea mai cunoscută și accesibilă piesă EL&P: povestea norocosului care a avut parte de tot ce este bun în viață dar pe care nimic din toate acestea nu l-au putut salva din ghearele morții atunci când i-a sosit sorocul.

Publicitate

Inima soarelui

Am fost,
Suntem,
Vom fi
Pulbere de stele însuflețită de vântul solar:
Soarele ne învață în fiecare zi lecția dăruirii de sine

Set the controls for the heart of the sun….

Cele mai scumpe merdenele

A durat fix 7 minute între momentul parcării mașinii și momentul din poză.  Mă dusesem să-mi iau un six-pack de merdenele de la patiseria din Piața Moghioroș și am parcat pe singurul loc liber după o căutare de 5 minute. Dacă ajungeam înapoi un minut mai târziu, Skodița mea vitează era departe, pe platformă. În total merdenelele m-au costat 156 RON: 6 RON ele însele și 150 RON, pe chitanță, deranjul firmei de ridicat mașini.  Merdenelele au fost bune.

Suburbia

Mda. Printr-o conjunctură oarecum ciudată am ajuns seara trecută la un concert rock.  Clubul se cheamă Suburbia și protagoniștii sunt Implant pentru Refuz. În deschidere au cântat Dwarf Planet.

Lucrurile au stat în felul următor: n-am mai fost la un concert rock de vreo 15 ani, deci eram destul de curios să văd ce se mai cântă în ziua de azi.

Dwarf Planet m-a impresionat plăcut, deși stilul lor este destul de ”far, far away” de ce am învățat de la Deep Purple sau Led Zeppelin, formațiile tinereții mele. Formula este următoarea: o chitară,un bas, un vocal și un baterist. Totul se petrece foarte repede. Bassul și chitara, fuzzate la maxim, bagă riffuri, vocalul își dă plămânii afară iar bateristul, care face absolut toți banii, bate optimi și șaisprezecimi cu o frenezie care amintește de Carl Palmer în zilele lui bune. Boxele te învăluie în 10000 de volți, o senzație care te face să uiți de tot ce e în jurul tău. Nu mă întrebați de versuri, n-am înțeles nimic. Oricum, băieții cântă foarte legat, sincron, ceea ce denotă faptul că e ceva timp de când cântă împreună. La un moment dat, la ultimele 2-3 piese apare și al treilea chitarist care mi-a devenit simpatic din două motive: purta un tricoul cu ”Star Wars” și o șapcă NHL originală cu ”Calgary Flames”, echipa unuia din hocheiștii mei preferați, Jarome Iginla. După ce au terminat sesiunea, m-am apropiat de el și l-am  întrebat de șapcă. ”Da, am primit-o de la un prieten din Canada, nu știu ce echipă e. Cred că una de… baseball?”. L-am lămurit eu cum stă treaba cu Calgary, să știe dacă-l mai întreabă cineva. Nu știu alt gen de muzică decât rock-ul care să exprime mai fidel intensitatea jocului de hochei.

În fine. După o pauză a urmat main event-ul. Trupa ”Implant Pentru Refuz”. Ei, aici lucrurile s-au mai schimbat. Deși stilul este aproximativ același, mai auzi o armonie, un contrapunct la locul lui, ceva mai rafinat. Cei doi vocaliști se completează foarte bine și au vână, țin audiența în priză, în mîinile lor.  La un moment dat se face un gol în mijlocul publicului și câțiva băieți dansează: țopăie și se îmbrâncesc unii în alții ca într-un ritual tribal.

All in all, o seară bună. Mi-a plăcut deși stilul acesta de rock nu mă definește. După sesiune am dat mâna cu unul din vocaliști, cel cu părul lung. I-am spus că a fost OK. Mi-a mulțumit modest, ca un artist care știe să mulțumească celui care îi apreciază munca. Respect.

Da, iată niște poze făcute cu iPhone-ul. Primele două sunt cu Dwarf Planet, restul cu IPR. Calitatea nu este foarte bună pentru că, din păcate, iPhone-ul nu are blitz. Domnu Jobs, se aude?

Metropolis

Kraftwerk este grupul de la care a pornit tot ceea ce înseamnă azi curent muzical techno, electro și derivațiile lor. Formații precum Depeche Mode, Tears For Fears, Ultravox, Erasure, Human League, Duran Duran au recunoscut că au fost influențați de Kraftwerk la începuturile carierei lor.

În 1974 Kraftwerk (Ralf Hutter, Florian Schneider, Karl Bartos, Wolfgang Flur) a fost primul grup german intrat în clasamentele americane, cu albumul ”Autobahn” .

O piesă de pe cel mai de succes album al lor, ”The Man Machine” (1978).

Metropolis.

Îi aștept pe Kraftwerk la București pe 12 iunie la Sala Palatului.

Zbor

Aș vrea să deslușesc taina zborului. Să-mi întind aripile, să mă înalț iute spre cer de unde să văd toate minunile și grozăviile lumii. Să mă întorc apoi ostenit la pieptul iubitei, să mă scurg încet în sufletul ei, într-o liniște nesfârșită.

Un zbor al regăsirii de sine.

Tangerine Dream – Cloudburst Flight ( de pe albumul „Force Majeure”)

Tubular story

Când Mike Oldfield a ajuns la ”Virgin Records” pentru a-și prezenta conceptul ” Tubular Bells”, fusese deja respins de câteva case de discuri pe motiv că proiectul său este nevandabil. Oldfield prezentase acestora un demo înregistrat acasă, în apartamentul său din Tottenham ( Londra), prin 1971, însă nu a reușit să capteze atenția producătorilor.

Charles Branson, patronul ”Virgin Records”, a ascultat cu atenție înregistrarea și s-a sfătuit cu inginerii săi de sunet. ”Virgin Records” era în acel moment doar o rețea de  magazine de discuri, iar Branson achiziționase recent studioul ”The Manor” cu un singur scop: trecerea la producții muzicale.

Da, Branson avea nevoie de ceva nou, ceva care să-l ajute să treacă de problemele sale curente. Deja, ”Virgin Records” îi adusese venituri considerabile dar și greutăți și conflicte cu legea: Branson a fost arestat și amendat pentru neplata unor taxe vamale consistente pentru operațiuni de import/export cu discuri audio nedeclarate la vamă. În urma semnării unei înțelegeri, Branson a fost eliberat, iar mama sa a fost nevoită să ipotecheze casa pentru a plăti taxele respective.

Oldfield se afla la începutul carierei solo. Cântând de la o vârstă fragedă la pian și chitară, Mike a făcut parte din mai multe grupuri. La început cu sora sa Sally ( ”Sallyangie”), apoi cu fratele său Terry (”Barefoot”) și în cele din urmă cu diverși artiști precum Kevin Ayers, ex-vocalistul grupului Soft Machine. De-a lungul timpului în mintea sa s-a conturat viziunea unui album-concept, cu o idee liniară, care să fie interpretat de un singur artist la mai multe instrumente simultan, înregistrat pe bandă prin tehnologia multi-layer.

În momentul în care Mike Oldfield i-a prezentat ideea sa despre ”Tubular Bells”, Branson a simțit deja că i se oferă o șansă de relansare. ”Tubular Bells” avea să fie primul album produs de ”Virgin Records”, dar și primul album bazat pe un concept unitar nemaiîntâlnit până atunci. ”Cum nu se poate mai bine”, și-a spun Branson și a acceptat imediat ca Oldfield să înceapă înregistrările la ”The Manor”. Restul este istorie.

”Tubular Bells” a fost primul album lansat de casa de discuri ”Virgin”, plasându-se imediat pe locul 1 în clasamentele UK și generând vânzări uriașe în ciuda pesimismului celor care l-au respins inițial pe Oldfield.

Branson a pariat pe calul câștigător. Ulterior a promovat mai multe grupuri muzicale de gen progresiv, printre care ”Can”, ”Neu”, ”Tangerine Dream”.

Pentru ”Tubular Bells” povestea nu se încheia însă aici. Regizorul William Friedkin i-a propus lui Oldfield să îi permită inserarea temei de început a albumului în coloana sonoră a ceea ce urma să devină un film cu succes considerabil : ” The Exorcist”. Oldfield a acceptat iar ” Tubular Bells” au făcut din nou istorie, având un succes fără precedent și în clasamentele americane.

Tema de început a albumului ”Tubular Bells”:

Lost in LOST

S-a mai terminat un sezon din LOST, al cincilea. În ianuarie 2010 va începe ultimul sezon, și o dată cu el lupta finală între bine și rău, între alb și negru, condusă de acel nebun care aleargă cu briciul în mână: destinul.

Început ca un serial despre supraviețuire pe o insulă pustie, LOST s-a transformat într-o metaforă, o poveste în cheie SF despre viață, moarte, renaștere, soartă, care se derulează precum un carusel care se învârtește din ce în ce mai repede.

Este greu de povestit acest serial care începe liniar cu povestea naufragiaților zborului Oceanic 815 pe o insulă pustie plină de mistere ce se dezvăluie gradat și care continuă apoi cu dezvoltarea de segmente ale acțiunii pe diverse spații temporale, trecut, prezent și viitor. Trecutul fiecărui personaj este descris de-a lungul episoadelor prin flashback-uri, făcându-ne să înțelegem de ce fiecare din ei are șansa unui nou început pe Insulă, loc care se transformă într-un fel de Purgatoriu, o poartă către terenul confruntării cu propriul destin. Întreaga poveste se dezvăluie precum un imens joc de puzzle ale cărui bucăți care se potrivesc odată cu fiecare episod ne fac să descoperim noi și noi spații goale care trebuiesc completate.

Da, în acest moment sunt pierdut în LOST, în încrengătura de intrigi și mistere care așteaptă să fie rezolvate, în aflarea destinului fiecărui personaj care are locul său predestinat în această confruntare finală.

Mai e mult până în ianuarie 2010?

Sans Mode

Da, e oficial. Se amână.

Mi-am pus fantezia la treabă și am conceput un playlist pe care aș fi vrut să-l ascult în seara asta la concertul Depeche Mode.

Să vedem: în deschidere, ”In Chains” de pe noul album, urmat probabil de ”Its A Question Of Time”. Ca să rămânem în priză, ”Wrong” tot de pe ultimul album, că doar trebuie promovat. Ne liniștim puțin cu ”Love Thieves” și ”Home” de pe albumul ”Ultra” și dacă merge bine, băgăm și un ”Its No Good”.  Urmează ” I Feel You”, ”Walking In My Shoes” și apoi un mega-blockbuster de pe ”Violator”: ”Enjoy The Silence”, ”World In My Eyes”, ”Policy Of True” și bineînțeles ”Personal Jesus”. Spre final, avem ” Behind The Wheel”, ” Never Let Me Down Again”, ”Precious” și la final cred că merge ”Everything Counts”.

Ca bis mi-aș dori ” Somebody” cântată de Martin și o melodie pe care n-au cântat-o la București în 2006, dar aș fi dorit să o aud live.

E vorba de ”Only When I Loose Myself”, piesa în care mă pierd și mă regăsesc de fiecare dată. Versurile sunt excelente.

Enjoy… the silence 🙂

Everything counts

 Am fost în 2006 la Depeche Mode la concert, mi-a plăcut, s-au comportat ca niște adevărați profesioniști. Am avut tot timpul concertului senzația că îi văd totuși… prea tîrziu. Deși încă sună bine, se simte că anii și excesele și-au pus amprenta pe vocea lui Dave.

Se pare că nu-i vom vedea pe Depeche Mode anul acesta. Cel puțin, până la această oră, concertul de pe 16 mai de la București este 99% anulat.

Pentru nostalgici, o piesă DM clasică, live, așa cum mi-aș fi dorit să-i văd atunci.

Și nu uitați:

The grabbing hands
Grab all they can
All for themselves
After all
Its a competitive world
Everything counts in large amounts