Suburbia

Mda. Printr-o conjunctură oarecum ciudată am ajuns seara trecută la un concert rock.  Clubul se cheamă Suburbia și protagoniștii sunt Implant pentru Refuz. În deschidere au cântat Dwarf Planet.

Lucrurile au stat în felul următor: n-am mai fost la un concert rock de vreo 15 ani, deci eram destul de curios să văd ce se mai cântă în ziua de azi.

Dwarf Planet m-a impresionat plăcut, deși stilul lor este destul de ”far, far away” de ce am învățat de la Deep Purple sau Led Zeppelin, formațiile tinereții mele. Formula este următoarea: o chitară,un bas, un vocal și un baterist. Totul se petrece foarte repede. Bassul și chitara, fuzzate la maxim, bagă riffuri, vocalul își dă plămânii afară iar bateristul, care face absolut toți banii, bate optimi și șaisprezecimi cu o frenezie care amintește de Carl Palmer în zilele lui bune. Boxele te învăluie în 10000 de volți, o senzație care te face să uiți de tot ce e în jurul tău. Nu mă întrebați de versuri, n-am înțeles nimic. Oricum, băieții cântă foarte legat, sincron, ceea ce denotă faptul că e ceva timp de când cântă împreună. La un moment dat, la ultimele 2-3 piese apare și al treilea chitarist care mi-a devenit simpatic din două motive: purta un tricoul cu ”Star Wars” și o șapcă NHL originală cu ”Calgary Flames”, echipa unuia din hocheiștii mei preferați, Jarome Iginla. După ce au terminat sesiunea, m-am apropiat de el și l-am  întrebat de șapcă. ”Da, am primit-o de la un prieten din Canada, nu știu ce echipă e. Cred că una de… baseball?”. L-am lămurit eu cum stă treaba cu Calgary, să știe dacă-l mai întreabă cineva. Nu știu alt gen de muzică decât rock-ul care să exprime mai fidel intensitatea jocului de hochei.

În fine. După o pauză a urmat main event-ul. Trupa ”Implant Pentru Refuz”. Ei, aici lucrurile s-au mai schimbat. Deși stilul este aproximativ același, mai auzi o armonie, un contrapunct la locul lui, ceva mai rafinat. Cei doi vocaliști se completează foarte bine și au vână, țin audiența în priză, în mîinile lor.  La un moment dat se face un gol în mijlocul publicului și câțiva băieți dansează: țopăie și se îmbrâncesc unii în alții ca într-un ritual tribal.

All in all, o seară bună. Mi-a plăcut deși stilul acesta de rock nu mă definește. După sesiune am dat mâna cu unul din vocaliști, cel cu părul lung. I-am spus că a fost OK. Mi-a mulțumit modest, ca un artist care știe să mulțumească celui care îi apreciază munca. Respect.

Da, iată niște poze făcute cu iPhone-ul. Primele două sunt cu Dwarf Planet, restul cu IPR. Calitatea nu este foarte bună pentru că, din păcate, iPhone-ul nu are blitz. Domnu Jobs, se aude?