Dragoș
Îl cheamă Dragoș Toader. A moștenit talentul și pasiunea pentru fotografie de la tatăl său Mihai, care deține o colecție foarte frumoasă de diapozitive și poze făcute cu mâna lui de pe vremea când a face fotografie era mult mai complex decât un simplu click și ceva fotoșop. Dragoș a crescut sub ochii mei așa cum și eu am crescut sub ochii și cu povețele tatălui său. După părerea mea el merită mai mult decât un Golden Brau. I-am promis solemn o navetă de bere cehească cu prima ocazie cu care voi avea drum prin Praga. Way to go, Dragoș!
Vă invit să-i urmăriți blogul. Are niște poze foarte reușite.
My virtual Outback 
Imi aduc aminte de vremurile de demult. Camera obscura, revelatoare facute cu mana proprie, cronometru…. fuga dupa hartie de calitate, miracolul unui film color….
Darael, erau vremuri frumoase. Tata improviza camera obscură în baie. Avea un aparat de mărit ”Leningrad”, îl mai are și acum. Făcea poze alb-negru cu un ”Smena-8”. Îl ajutam mereu să developeze filmele și fotografiile. Ne lua câte o după-amiază de duminică. Era frumos. Mai târziu ne-am apucat de fotografii color pe care le developam la tatăl lui Dragoș, Mihai. El era dotat cu tehnologia necesară.
citind postarea, mi-am amintit de vremea copilariei mele, undeva prin jurul varstei de 8-9 ani cand imi insoteam bunicul in lumea fotografiei. ce vremuri! pt mine pe atunci totul mi se parea magie pura. stateam in intuneric, din cand in cand aprindea bunicul un beculet, avea niste tavi pline cu niste solutii ce miroseau interesant, si de fiecare data exclamam :wow!!! cand vedeam cum dupa cateva min pe hartia respectiva aparea imaginea fotografiata. avea niste clesti cu care le scoate si uneori ma lasa si pe mine sa le prind la uscat. pe mine ma fermecau si pungutele colorate cu diferite prafuri ce le folosea pt fotografiile color. de altfel, inclusiv studioul lui foto ma incanta, mai ales scaunul ala pe care eu il foloseam pt a ma juca invartindu-ma pana ameteam. :)) si promiteam sa stau cuminte atunci cand il rugam sa ma lase cu el in studio cand avea de fotografiat pe cineva.
acum realizez ca…de mult nu m-am mai gandit la acele vremuri. bunicul nu mai este, studioul nici el. camera obscura nici atat. toate sunt ruine. doar aparatele foto, parca avea 2, mai exista, si inca sunt in stare de functionare, dar nu le-a mai folosit nimeni de mult.
Joujou, bine ai venit pe blogul meu! Da, aceleași senzații le-am trăit și eu alături de tata când developa pozele. Mirosul soluțiilor, imaginile care apăreau pe hârtia albă… totul! Tata mai are și acum instrumentele. Noi improvizam camera obscură în baie. Învățasem și eu tehnicile și mai târziu am făcut și eu poze, de la fotografiat cu bătrânul aparat Smena 8, până la procesarea finală: developare și fixare. Din păcate am renunțat prin clasa a 12-a. Aveam alte priorități.
eu n-am incercat sa developez. eram poate prea mica … insa curiozitatea era la ea acasa. cred ca a ramas un sambure de pasiune pt fotografie in mine, pt ca, daca prind un aparat BUN in mana, nu rezist sa nu fac poze „artistice” 😛 ( pttti, cata lipsa de modestie pe capu meu :)) )
Joujou, lipsa de modestie e de multe ori o calitate 🙂 Sunt convins că faci poze frumoase, ți-am remarcat latura artisitică pe blogul tău.
multumesc pt apreciere…:)
mi-am amintit ca am postat o poza facuta de mine …. ma rog, eu o consider buna 😛 probabil un profesionist si un as al domeniului, ar avea multe de spus si criticat, si fara nici un fel de problema, l-as asculta cu placere…
pana atunci, iti las link-ul pozei 🙂
http://hayrevet.blogspot.com/2009/02/boboc-cu-suflet.html
da click pe poza, pt a o vizualiza la marimea originala si pt o claritate mai buna 🙂
Joujou, whoa! Am văzut. E super! Sper să mai postezi, ai ochiul bun și mână fină 🙂
mmm… as fi curioasa ce parere are prietenul tau dragos despre poza 🙂
in plus, era prima data cand foloseam aparatul respectiv. nu prea ma pricepeam la functiile lui si ce putea si stia sa faca. iar poza, cred ca e facuta in mai putin de 10 de sec. a fost o chestie de moment , gen: da-mi si mie aparatu. ia-l. il iau, pun ochiu la treaba si ma uit in jur, ce-as putea oare poza? aaa, uite un boboc. 2 pasi si sunt langa el. pun iar ochiu la treaba, reglez nitel claritatea si….tin pe juma apasat butonul magic ( asta pt ca stiam eu smecheria cu focalizarea) si tzanc!!! ma uit pe display si-mi zic: hmmm, nu-i rau! si cam asta a fost tot 🙂
cred ca bunicu-i de vina ;))
Joujou, OK, o să-l întreb!
deci sa asteptam verdictul in tacere….:)
Salutari!!!
Multumesc nenea Cristi pentru post.
Vad ca discutiile s-au aprins si ma bucur ca lumea si-a adus aminte de copilarie si de vremurile petrecute in „camera obscura” in parfum de revelator.
@Joujou – Imi place! Fotografia este foarte buna, poate mai gadili un pic butonul aparatului foto cand iti permite timpul. Ce apreciez eu la fotografia in cauza este silueta din fundal, nu stiu daca ai urmarit in cele 10 secunde tot contextul sau daca ai incadrat intentionat sau daca fara sa vrei asta te-a atras, in orice caz ii da un plus de valoare imaginii. incearca sa te focusezi un pic si pe oameni… orice… colegi de servici, familie, necunoscuti pe strada (cu grija)… cine stie… s-ar putea sa ne uimesti. Oricum… important e sa iti placa, eu am facut si fac fotografie de placere(punct). Astept vesti de la tine si galerii foto pe blogul tau, cred ca si nenea Cristi la fel.
Bafta!