Lara

1.

Razele lunii luminau biroul prin fereastra acoperită de gheață.  Masa de scris era plină de hârtii, unele mâzgălite ca niște ciorne, altele pline de rânduri caligrafiate frumos. Lara se apropie și atinse ușor cu palma hârtiile. Erau pline de versuri. De când se mutaseră împreună la Varykino, Yuri scria mult. Dorul de familia lui aflată acum în exil, își spuse Lara, asta îl face să scrie atât. Îl iubea. Îl iubea de când fuseseră împreună acum câțiva ani în spitalul de campanie de pe front, el ca doctor și ea ca asistenta lui. Știa în momentul acela că este căsătorit și nu poate fi al ei așa cum și-ar fi dorit.  Atunci îl iubea pe Yuri Jivago, doctorul.   Acum însă era doar al ei.  Doar ei doi în vila de la Varykino, înfruntând împreună vitregiile iernii și ale revoluției bolșevice. Ea și Yuri Jivago, poetul.

Luă și răsfoi încet paginile așezate cu grijă într-un teanc, caligrafiate frumos. Pe prima pagină scria mare: LARA.  Undeva, departe, se auzeau lupii sfâșiind tăcerea nopții cu urlete lungi.  Dar Lara nu-i auzea. Era fascinată de ceea ce citea, de poeziile pline de dragoste ale lui Yuri. Pagină cu pagină descoperi că toate erau pentru ea. Toate. ”Oh, Lara, Lara mea… Lara, Lara…” Chemarea unui îndrăgostit. Niciodată n-ar fi crezut că numele ei poate avea o asemenea rezonanță intensă și caldă. În toate poemele era  numai ea, văzută prin ochii și sufletul  de îndrăgostit al lui Yuri. Într-o poezie era caldă și luminoasă. În alta era o zână, o făptură eterică. În altele îi descria mângâierile, săruturile. Era toată, peste tot. Ochii albaștrii i se umplură de lacrimi de mulțumire și recunoștință.

Așa o găsi Yuri când intră în cameră. Lara stătea în picioare citind cu lacrimi în ochi. Razele lunii mângâiau părul ei auriu. El se apropie încet de Lara pe la spatele ei și îi cuprinse ușor mijlocul cu brațele. Au tăcut pentru o vreme.  ”Yuri… nu sunt eu aceasta, aici în poeziile tale… Nu sunt eu…”, șopti Lara. Yuri oftă:  ” Ba da, draga mea…  Tu ești… Toată…”. Lara se smulge ușor din brațele lui și se întoarse privindu-l în ochi.  ” Ba nu, dragul meu… Tu ești…”

Afară, urletul lupilor se auzea din ce în ce mai aproape…

2.

Lara: N-ar fi fost minunat sã ne întâlnim înainte ?

Jivago: Înainte, da.

Lara: Ne-am fi cãsãtorit și am fi avut o casã plinã de copii…Dacã am fi avut copii, ce ai fi vrut, fatã sau bãiat ?

Jivago: Cred cã am putea înnebuni, gândindu-ne la toate astea !

Lara: Eu mã voi gândi întotdeauna…. Azi nu scrii ?

Jivago: Nu, azi nu.

(aceste două secvențe descrise mai sus sunt din filmul „Doctor Jivago” . Nu le-am regăsit și  în romanul lui Boris Pasternak. Sau n-am știut eu să le caut…)

Publicitate