Mesaj pentru mine

Stătea lungită pe podeaua camerei sale, înconjurată de creioanele colorate, pensule, acuarele și alte ustensile de desenat. Era bosumflată și își sprijinea fața în pumnișori, cu coatele pe podea și privea coala albă de hârtie ce i se părea imensă. ”Trebuie să termin desenul până diseară… ce să mă fac?” gândi micuța Lizuca privind ceasul rotund de pe perete. Tema la desen era singura ei grijă acum, înainte de a ieși afară să prindă licurici cu prietenii ca în fiecare seară, în parcul de peste drum.

Nu avea nici o idee despre ce va vrea să deseneze. Apoi își aminti de întâmplarea aceea din vacanță și se gândi la pisica ce ronțăia ciocolata de ghimbir pe canapeaua turcului, cea înțesată de perne. ”Ufff, ce bine ar fi să fie aici și să-mi dea ajutorul…” se gândi Lizuca.

În următoarea clipă, zări pisica lângă ea, legănându-și coada, în timp ce ronțăia un pătrățel de ciocolată. Parfumul puternic de ghimbir umplu toată camera fetiței. ”Cum… cum ai ajuns aici?” Pisica se întinse căscând apoi spuse miorlăit: ”Doar m-ai chemat! Poruncește!”  Lizuca se ridică în picioare și dădu din mâini deznădăjduită: ” Nu știu cum ai putea să mă ajuți! Am de terminat desenul acesta, altfel nu pot ieși la joacă… Cum să fac?” Pisica păși agale prin cameră, apoi se așeză pe noptiera pe care se aflau cărțile de povești ale Lizucăi. ”Să zicem că am o relație specială cu minele tale de creion… Vrei să le trimit un mesaj special din partea ta?”

Micuța se gândi la acel ”mesaj pentru mine”, timp în care ochii ei căpătau o culoare verde strălucitoare cu inflexiuni magice. ”Iată mesajul meu către mine: aș vrea… aș vrea ca minele mele de creion să deseneze cel mai frumos castel al celei mai frumoase prințese, aflat la marginea celui mai frumos curcubeu văzut vreodată!”

Zis și făcut. La un semn al pisicii, minele colorate de creion se însuflețiră și începură să danseze pe foaia albă de hârtie, creând desenul închipuit de Lizuca: cel mai frumos castel, cu cel mai înalt turn la fereastra căruia se afla cea mai frumoasă prințesă din lume. Iar totul se afla sub bolta arcuită al celui mai strălucitor curcubeu.

Fetița bătu din palme și țopăi prin cameră de bucurie. ” Ce frumos eeee! Cât de mult aș dori să fie aievea acest castel!” Pisica închise ochii și miorlăi căscând: ”Dar este. Uite… atinge-l  cu mâna…” Lizuca atinse timid cu mâna desenul și simți în deget catifelarea curcubeului strălucitor.
Apoi se aplecă toată deasupra desenului și se simți cuprinsă de magia universului închipuit de ea cu câteva minute în urmă.  Prințesa îi făcea cu mâna invitând-o sus, în turnul ei cel înalt. ” Cu siguranță voi avea ce să scriu în jurnalul meu când mă voi întoarce”, gândi fetița hlizindu-se.

Soarele apunea roșu ca un gălbenuș de ou celest. Prietenii Lizucăi au așteptat-o în parc ceva vreme apoi s-au apucat să vâneze licurici ca în fiecare seară.

A doua zi, Lizuca a luat nota maximă la desen iar capodopera ei a rămas expusă pentru totdeauna pe holul principal al școlii.

despre aceeași temă ”mesaj pentru mine” vă invit să citiți și la  psi,  tibi, vero, virusverbalis, anaid, redsky, abisurile, scorpio, cita,

Publicitate

Duzina de cuvinte: Cursa

Acum mulți ani în urmă, în vacanța de vară, pedalam în viteză pe strada proaspăt pavată. Călăream bicicleta în maniera aceea copilărească, fără a sta în șa, sprijinindu-mă doar în pedalele care mă urcau sau coborau pe cadrul metalic, în ritmul impus de picioarele mele. În dreapta mea se apropia bicicleta Lizucăi, fata cu rochița albastră și cosițele castanii cu care mă întreceam zilnic fie pe străzile pustii de după amiază, fie pe digul de la marginea orășelului. Deși era mai mică decât mine, era mai înaltă și mai îndrăzneață: ” O să pedalez mai repede ca tine și o să te întreeeec!” strigă ea cu glasul cristalin. Vroiam să o las să mă întreacă în ziua aceea, fiind indiferent la premiul pe care îl va cere. Nu vroiam decât să o văd veselă, hlizită și să mă pierd în ochii ei căprui sau verzi, simțind cum îmi bate inima și cum mi se opresc cuvintele în gât. Mă aștepta deja la capătul străzii, cu o atitudine victorioasă.

Am ajuns gâfâind la finalul cursei și i-am zâmbit învins. Ochii ei se schimbau din căprui în verde și râdeau înconjurați de pistruii feței. ”Acum, vei da o înghețată! Mergem direct la toneta turcului dacă te mai țin picioarele!” Ea porni prima lăsând în urmă parfumul prezenței ei, iar eu am urmat-o îndeaproape. Toneta turcului era aproape, chiar în fața locuinței modeste de la capătul străzii principale, unde bătrânul turc prepara cea mai delicioasă înghețată din lume, după o rețetă numai de el cunoscută și adusă de departe, din țara lui natală.

Turcul ne aștepta acolo, moțăind pe scaunul albastru de lângă tonetă, cu brațele încrucișate și capul sprijinit de spătar. Ne-am apropiat tăcuți. ”Vă așteptam, copii!” spuse el cu ochii încă închiși, ce să fie azi?” Lizuca vorbi repede și tare:” Vreau un cornet dublu și crocant din înghețata aceea cu multă ciocolată și cu mult-mult zahăr!” Turcul se ridică de pe scaun, luă instrumentul acela care seamănă cu o ceașcă mică prevăzută cu mânere prinse cu arc și ne trată pe amândoi cu porțiile de înghețată, în cornetele umplute în mod egal. Nici unul din noi nu mai avea răbdare și lingeam tăcuți din înghețata delicioasă, murdărindu-ne pe nas și în jurul gurii. Ochii Lizucăi erau de un verde intens și eram fermecați de strălucirea lor. Dar nu puteam să-i spun asta. Bătrânul turc ne privea cu drag, ca un bunic care-și admiră nepoții cei răsfățați. ”Îmi sunteți tare dragi”, zise el. Apoi se auzi tunetul și apărură umbrele de nori negri pe cer. ”O să plouă!” zise Lizuca îngrijorată și se bosumflă, ochii ei devenind căprui. ”Aș fi vrut să ne mai întrecem cu bicicleta, dar ce păcat că nu mai putem…” continuă ea dezamăgită.

Bătrânul turc ne privi pe amândoi zâmbind secretos pe sub nasul său coroiat: ”Veniți cu mine în casă, să vă arăt ceva!” L-am urmat, într-o mână ținând înghețata iar în cealaltă strângând palma micuță a Lizucăi, simțind inima cum bate, dorind parcă să-mi sară din piept. Ne-a condus în sufrageria slab luminată, amenajată în stil oriental. Nu lipseau narghileaua și canapeaua înțesată cu perne pe care torcea leneș o pisică. La vederea noastră, pisica se trezi, se întinse căscând și porni agale către colțul ei unde, pe o farfurioară, o aștepta un pătrat de ciocolată ce mirosea puternic  a ghimbir.

”Vreți să participați la o cursă de neuitat?” ne întrebă turcul. ”Chiar dacă plouă, vă promit că vă veți întrece în cea mai frumoasă cursă din viața voastră!”. Ne-am uitat unul la celălalt și am încuviințat din cap. Ne simțeam amândoi ca făcând parte dintr-o poveste ce era pe cale să înceapă. Turcu bătu din palme și porunci ceva pisicii într-o limbă necunoscută. Aceasta se conformă, o zbughi în camera alăturată și se întoarse după câteva clipe, suindu-se pe masă și lăsând două pătrățele de ciocolată cu miros de scorțișoară.

”Gustați-le!”, ne îndemnă bătrânul turc, ”și porniți apoi spre dig. Pedalați în viteză și nu vă fie teamă! Dar să vă întoarceți până la asfințit!” Am luat fără ezitare bucățile de ciocolată și le-am ronțăit simțind cum aroma lor ne pătrunde în trup și ne învăluie. Am mulțumit amândoi și am zbughit-o pe ușă. ”Spre diiiiiiig!” strigă Lizuca pedalând frenetic. Ochii ei deveniseră din nou verzi, ca valurile mării ce se sparg lingând plaja nisipoasă a unei insule, într-o zi toridă de vară.

Digul era lung. Pedalam amândoi în viteză și, la un moment dat, simțeam cum plutim purtați de vântul ce prevestea ploaia ce se apropia. Pedalam și ne înălțam în aer, privind în jos către casele și străzile ce deveneau din ce în ce mai mici. Exact în momentul în care începea ploaia, ne-am înălțat deasupra norilor, pedalând încontinuu de teamă să nu ne prăbușim în gol. Ne priveam amândoi, hlizindu-ne unul la celălalt, îmbătați de senzația aceea unică de a zbura deasupra norilor și scăldați în lumina solară și în albastrul acela infinit al cerului. Ochii Lizucăi străluceau verzi precum frunzele pădurilor nesfârșite.

Am pedalat mult în ziua aceea, plutind în imensitatea aceea albastră și învăluiți de lumina soarelui. Norii s-au risipit după ploaie iar noi am coborât cuminți din zborul nostru magnific înapoi pe dig. Am privit obosiți, ținându-ne de mână, cum soarele cobora, mare și roșu în adâncurile nopții.

Nu am povestit nimănui despre zborul acela. Vacanța a trecut repede, zilele scurtându-se cu dimineți din ce în ce mai răcoroase. Apoi am crescut amândoi și magia copilăriei a dispărut undeva în adâncurile amintirilor.

 

Cele douăsprezece cuvinte le veți mai găsi și la psi,  abisuri, scorpio, vero, grig, anaid, sara, almanahe, gina,redsky, tibi, virusache, rokssana

Prima întâlnire

Băiatul intră în sala de examen și se duse glonț la catedră, acolo unde se afla comisia formată din cei trei profesori. ”Te rog, ia un bilet!” îl îndemnă domnul bătrân și chel cu ochelari cu rama groasă.  Băiatul privi plicurile mici și albe care se aflau pe catedră, răspândite haotic. ”Hai îndrăznește, te rog! Nu avem toată ziua la dispoziție!” repetă profesorul cel bătrân și chel. Luă plicul cel mai din dreapta și îl deschise rapid, apoi citi conținutul biletului de examen: ”Realizați o compunere cu tema: ”Prima întâlnire””. Profesorii notară în registrul cel mare, în dreptul numelui celui examinat numărul biletului extras. ”Te rog, ai la dispoziție 60 de minute. Ia loc în bancă și scrie.”

Elevul se așeză cuminte în prima bancă, acolo unde în aștepta o coală albă de hârtie. Era micuț și firav, mai firav decât alți băieți de vârsta lui. ”Prima întânire… la naiba… de unde să știu eu cum e la prima întâlnire?” Se uită la ceasul cel mare și rotund și privi fascinat, preț de câteva clipe, acul secundarului care măsura implacabila trecere a timpului. Prima lui întâlnire avea să se petreacă abia după câteva ore, după ce va fi terminat cu blestematul ăsta de examen. Încă nici nu știa ce vor face: se vor duce la un film, la o plimbare în parc sau pur și simplu vor vorbi undeva pe o bancă lăsându-se fermecați unul de celălalt. El va dori să o sărute când se vor despărți dar era sigur că ea nu-l va lăsa. Așa auzise el că se întâmplă.

”În fine, trebuie să mă concentrez acum să termin aici.. dar ce să scriu?” se frământa băiatul sub privirile profesorilor de la catedră, cumva resemnați că foaia de hârtie aflată în fața elevului examinat este în continuare goală după mai mult de cinci minute de la începerea examenului… Privi din nou la ceasul cel mare și rotund, sperând ca acesta să-i dea inspirație. Și-l imagină pe rând ca fiind o farfurie. Apoi o roată, apoi un soare roșu aflat la apus.. ba nu, la răsărit. Apoi ca fiind o poartă către altă dimensiune. ”Asta era!” exclamă în gând, victorios, băiatul. Va scrie o compunere despre un băiat care are de scris o compunere despre prima sa întâlnire, în care un alt băiat trebuie scrie o poveste despre…

Privi pe fereastră la cerul albastru pe care se aflau câțiva nori albi și pufoși. Undeva, pe un copac alăturat, un grup de păsări ciripeau vesel triluri de primăvară. Elevul luă cu hotărâre stiloul și începu să-și scrie lucrarea: ”Băiatul…”

Nici nu bănuia că universul lui se așterne cuminte pe o altă coală de hârtie albă, ce se afla în fața unui alt băiat, într-o altă dimensiune.

Pe aceeași temă ”Prima întâlnire” veți mai găsi texte similare și la psi, marina, abisurile, tibi, redsky,  vero, virusache, rokssana, cita, scorpio, d’agatha, sara, coltulcumuzica, alice, vania, ragnar, anaid

Duzina de cuvinte: Prințul

”Vom înnopta undeva dincolo de dealul acela!” porunci Prințul suitei sale de călăreți care-l însoțeau de câteva zile bune în călătoria sa. Aceștia încuviințară tăcuți și porniră mai departe, la trap ușor, pe drumul ce se deschidea înaintea lor.

Era mândru, Prințul. Un tânăr înalt și mlădios, cu privire pătrunzătoare, albastră ca adâncurile cerului. Pe pieptul platoșei sale făcută de mâinile celor mai iscusiți făurari se afla mândrul blazon al regatului, un vultur roșu cu aripile întinse. Tot făurarii aceia i-au dăruit și sabia cu lama fină și ascuțită și mânere bătute în pietre prețioase, dar care nu fusese încă botezată în bătălii însângerate. Tatăl său, Regele, își ținuse departe unicul fiu de toate acele lucruri neplăcute din viața unui conducător, reușind ca încă din timpul vieții lui să aducă pacea pe aceste meleaguri.

Prințul, acum, își căuta o soție, mânat de un gol inexplicabil în suflet. Un fel de dor și tânjire care părea că-l macină de ceva vreme. Nici una din domnițele prezentate la Curtea tatălui său nu îi plăcuseră. Deși erau frumoase și instruite, nici una nu-i trezise Prințului acea flacără în suflet numită dragoste profundă. Pentru că asta căuta Prințul: dragostea aceea pură care unește două suflete pereche într-o singură entitate spirituală. Lumea îl credea nebun, visător, lunatic, dar lui nu-i păsa asta, continuând să viseze în continuare la idealul său.

Așa că Prințul, sub binecuvântarea tatălui său,  plecase la drum alături de mica sa suită în căutarea perechii sufletului, scrutând cu privirea limpede îndepărtările, spre regate îndepărtate, unde era sigur că-și va găsi marea dragoste ”Cântă-ne menestrel!, porunci prințul, zi-ne un cântec voios de drum și voie bună!” Cântărețul aflat în suită, își acordă rapid rotta și îi mângâie coardele, susurând un cântec vesel, acompaniat de vocea cristalină a Prințului.

Trecuseră dealul nesperat de repede, însuflețiți de cântecele voioase și căutau un loc în care să înnopteze. ”La marginea pădurii”, porunci Prințul, arătând către mulțimea nesfârșită de copaci înalți ce se profila în zare. Pe măsură ce se apropiau de pădure, caii fornăiau, cuprinși de o oarecare neliniște.

”Alteță, oamenii se tem de acest loc…”, îi șopti Prințului unul din slujitori. ”Se petrec lucruri necurate în pădurea aceasta întunecată… noaptea umblă năluci, se aud voci șoptite… cine știe… oamenii se tem…”. Prințul ordonă descălecarea și își îmbărbătă oamenii: ” Voi sta eu însumi de pază în primul și al treilea schimb”, spuse el, iar cei din suită descălecară în jurul lui, pregătind cele necesare pentru înnoptat.

Se întunecă repede. Luna cea plină strălucea pe cer, dând o formă ciudată copacilor, ale căror coroane părea că formează niște arcade deasupra unui drum prin pădure, al cărui contur se distingea treptat în lumina argintie.

Atunci Prințul simți chemarea. Cuvinte abia șoptite de frunzele bătute de vântul slab al nopții, ca într-un cântec magic, a cărei melodie nu-i părea deloc străină, răscolind un sentiment de dor neștiut, aflat undeva demult ascuns prin memorie. Se ridică și porni pe sub arcadele maiestuoase formate de coroanele copacilor, pe drumul acela ce se distingea din ce în ce mai clar și care ducea spre inima pădurii. Treptat, totul în jurul său se schimba: întunecimea adâncurilor pădurii transformându-se într-o lumină difuză și lăptoasă ce-l înconjura pe Prinț ca o aură magică. Șoaptele frunzelor erau din ce în ce mai puternice, călăuzindu-l pe Prinț spre luminișul rotund, ca un templu.

”Ai venit”, auzi el vocea cristalină. Era cea mai limpede voce pe care o auzise până atunci. Se uită în jur, și atunci o zări pe ea: o siluetă albă și luminoasă ce se transforma sub privirea lui în cea mai frumoasă, fină și delicată făptură de pe Pământ: o fată cu părul auriu, ce se revărsa lung, până la gleznele fine. Prințul era fermecat de fata aceea și simți că se pierde în ochii ei de un albastru clar la fel ca cel al ochilor lui. Simțea că o găsise. Era ea, perechea lui, pe care simțea că o reîntâlnește acum, după ce o pierduse, undeva, într-o altă viață trăită demult.  Simțea că vibrează, că sufletul său prinde aripi și se înalță undeva sus deasupra tuturor lucrurilor lumești, poposind într-o altă lume. Își dădu jos platoșa cea grea și o cuprinse delicat pe fata cu păr de aur, într-o îmbrățișare de foc. Simțea că se pierde în ființa ei, că se disipă devenind un spirit ca și ea, într-o stare de liniște interioară absolută.

Se iubiră acolo, sub binecuvântarea Lunii, și stătură îmbrățișați, tăcuți și privindu-se unul pe celălalt, ore-n șir . Într-un târziu ea șopti: ”  Se apropie răsăritul soarelui și va trebui să plec…” Prințul o strânse de mâna cea fină și delicată: ”Vin cu tine… Nu te pot pierde din nou…” Fata închise ochii și spuse mângâindu-i chipul: ”Nu te pot lua… va trebui să renunți la tot, la tot ce ești acum. Poți face asta?”

Prințul o strânse în brațe, fără cuvinte, acceptându-și menirea și așteptară împreună plecarea. Nu după multă vreme apăru pe cer prima geană roșiatică a zorilor. Fata oftă și se cuibări la pieptul lui, simțindu-i bătăile din ce în ce mai puternice și mai rapide ale inimii. Ea șoptea o vrajă, un descântec ce-l  pregătea pentru marea călătorie, cuvintele devenind din ce în ce mai puternice pe măsură ce soarele răsărea și înroșea cerul cu razele sale tinere ale dimineții.  Totul se petrecu într-o clipă: cei doi îndrăgostiți se transformau într-un nor luminos, apoi într-un glob orbitor care, după câteva clipe de strălucire maximă se împrăștie  în aerul rece  într-un foșnet stins urmat de o tăcere absolută. Iar ceea ce fusese până atunci omul-Prinț se transformă într-un mănunchi de cenușă.

Slujitorii Prințului se treziră și-l căutară îngrijorați toată ziua. Într-un târziu, i-au găsit platoșa și spada într-un luminiș din mijlocul pădurii fiind nedumeriți de dispariția stranie a stăpânului lor. Nu știau să asculte vântul care, purtându-i cenușa, șoptea celor ce știau să-l asculte, povestea Prințului care a descoperit, în sfârșit, sufletul său pereche.

Cele douăsprezece cuvinte ale duzinei de azi, le veţi găsi şi la: psi, marina, abisuri, grig, vero, redsky, altcersenin, tibi, rokssana,virusache,

incertitudini, vero, cita, gânguritu, carmensima, scorpio

Coșmarul

Se făcea că zâmbetul tău era scos în afara legii.

Era undeva ferecat și păzit în condiții de securitate maximă pentru a nu mai fi văzut de nimeni niciodată. Cerul devenise dintr-o dată lipsit de culoare, devenind o eternă înșirare de alb, negru și multe tonalități de gri cenușiu. Oamenii își pierduseră aura și trăiau fără orizont și dorința de a visa. Îngerilor le căzuseră aripile și umblau desculți, amestecați printre oamenii ce pășeau fără țintă pe străzi, cu privirea în pământ.

Apoi m-am trezit brusc, trăgând în piept aerul rece al dimineții, ca și cum aș fi respirat pentru prima dată. Și toate erau la locul lor. Soarele răsărea roșu și falnic, risipind norii negri ai nopții și colorând cerul într-o paletă cromatică, frumoasă și irepetabilă. Apoi te-am zărit lângă mine. Încă mai dormeai, zâmbind ca o lumină și visând probabil cele mai frumoase vise de pe Pământ.

Zâmbetul tău: suspectul principal al declanșării fenomenului de încălzire globală.

Acest text este scris în cadrul jocului de luni, cu titlul ”Coșmarul”. Au mai scris psi, redsky, abisuri, virusache, scorpio, Sara, cita, vero, tibi, dictatura justitiei

Duzina de cuvinte: De Fado (II)

Pluteam în norul de lumină, învăluit de căldura ce-mi conferea o stare de liniște profundă. Nu mai eram eu, ci o nălucă. Eram un spirit pur care putea să plutească liber între mai multe lumi cu nenumărate dimensiuni infinite. Apoi m-am transformat într-o pasăre ale cărei aripi de foc băteau puternic în lumina cea diafană, cu un sunet grav, ca un clopot imens care cheamă pelerinii credincioși să asculte îngenunchiați cuvintele sfinte. Aș fi dorit să plutesc etern prin imensitatea aceea, simțindu-mă complet, dar nu puteam să-mi permit nici un răgaz. Trebuia să o găsesc de îndată. Apoi am deslușit poarta ce se deschise ca la un semn invizibil, invitându-mă să descopăr cerul incredibil de albastru ce se întindea deasupra unui câmp verde și nesfârșit. Acolo am zărit-o pe ea.

Fata cu părul lung și negru stătea cuminte, întinsă pe covorul de iarbă, cu ochi închiși și brațele întinse, ca și cum ar fi fost rădăcina acestui imens câmp verde ce se întindea la nesfârșit. Era atât de frumoasă încât, la vederea ei, simțurile și emoțiile mele au transformat lumina din jurul meu în curcubee. ”Vrei să știi, nu-i așa?”, mi-a șoptit ea în gând, prin cuvinte rostite în tăcere pură. Am încuviințat, de asemenea în tăcere, apoi în mintea mea s-au derulat imagini și umbre.

Doi îndrăgostiți îmbrățișați la marginea mării, jurându-și credință și dragoste veșnică, sub binecuvântarea soarelui ce răsărea falnic din mare. Ea, ascultând cuvintele și cântecele lui, ca niște imnuri ce o proslăveau ca pe o zeiță. Apoi,ea, trădându-și iubitul și dăruindu-se pe ascuns în nopțile fără lună, străinilor de ocazie, pentru un pumn de arginți, pentru a-și întreține familia numeroasă. Într-o ultimă secvență rece și întunecată, am văzut-o plângând în hohote pe țărmul înalt al mării, legându-și apoi de glezna cea fină un bolovan, în chip de ancoră și aruncându-se în valurile înspumate, dispărând liniștită în adâncuri.

”Nu am meritat dragostea lui”, mi-a șoptit ea în gând cu un zâmbet amar. ” M-a iubit ca pe o zeiță. Îmi construia temple grandioase prin cântecele sale pline pasiune. Dar eu eram doar o simplă muritoare, un simplu om. Îmi merit pedeapsa…”

Pe obrazul ei se rostogoli o lacrimă mare și limpede, precum o boabă de strugure. Am întins mâna și am captat cu delicatețe lacrima aceea, ca pe un fruct rar și i-am admirat strălucirea în căușul palmei, simțind tot regretul și dorința fierbinte de mântuire și iertare care era cuprinsă acolo. ”Du-te”, mi-a spus. Și atunci am înțeles ce trebuia să fac. Am închis ochii și am zburat din nou, înapoi pe poarta aceea, apoi spre lumina cea infinită, ținând în pumnul strâns cu delicatețe, lacrima de cleștar care mă transformase în mesagerul dintre două lumi.

Nici nu mai știu când m-am trezit alături de pisica ce mă aștepta cuminte pe peronul gării, ronțăind cu poftă tableta de ciocolată cu ghimbir. Am alergat amândoi însuflețiți, spre locul unde era bătrânul cântăreț de fado, ca doi atleți la finalul unei curse intense și lungi. ”Fă ce ai de făcut”, îmi miorlăi pisica.

M-am apropiat de bătrân, am deschis căușul palmei, apoi l-am mângâiat pe obraz cu lacrima aceea limpede precum cristalul, care s-a topit lent pe pielea zbârcită și plină de riduri, luminând preț de o clipă chipul mohorât și îndurerat al cântărețului.

Chitara lui a tăcut. Mulțimea aștepta cu nerăbdare, începând să freamete după câteva minute de tăcere. Apoi bătrânul cântăreț își îndreptă spatele, luă din nou chitara și începu să cânte cu putere și bucurie un imn glorios închinat unei iubiri regăsite, însuflețind mulțimea ce-l asculta vrăjită.

A fost ultimul său cântec.

Cele douăsprezece cuvinte le regăsiți și la psi, sara, abisurile, la grig, redsky, anaid, eclipsa de Marte, scorpio, cita, vero, dictaturajustitiei

Duzina de cuvinte: Jocul

Cei doi bărbați se aflau față în față, așezați la masa de joc. Unul înveșmântat într-o robă albă și strălucitoare, celălalt îmbrăcat într-o robă asemănătoare dar atât de neagră încât părea că absoarbe lumina. Se priviră în ochi unul pe celălalt pentru câteva secunde, cu fețe imobile și priviri pătrunzătoare ca și cum ar fi vrut să și anihileze reciproc voința. ”Deal the cards”, spuse puternic și răspicat bărbatul în negru. Celălalt apucă pachetul de pe masa de joc, îl amestecă bine, apoi, cu o mișcare de expert, împărți câte cinci cărți la fiecare, cu un zâmbet aproape imperceptibil. ”Sper să am mână bună de data asta”, spuse bărbatul în alb, în timp ce amândoi ridicau cele cinci cărți, filându-le încet.

Cuprinși de febra jocului care îi cuprindea ca un zăduf interior, fiecare își descoperea suita din mâna proprie, carte cu carte, și își calcula în minte șansele de câștig. Treceau secunde bune care se transformau în minute. ”Tu ai împărțit cărțile. Alege. Ce vei face dacă vei câștiga mâna?” întrebă bărbatul în negru. ”Voi avea grijă să se vindece un bolnav ce suferă de ceva incurabil.  Probabil un copil. Da, un copil ai cărui părinți sunt deja descurajați și deprimați de faptul că doctorii nu mai pot face nimic și acum așteaptă mâna sorții. Adică a noastră.” veni răspunsul bărbatului în alb.

Veni momentul etalării. Fiecare puse cărțile din mână pe masa de joc, ca și cum, succesiv ar fi scos câte o sabie din teacă. Șansele păreau egale înainte de etalarea ultimei cărți. Cei doi se priviră fără să clipească. Bărbatul în negru spuse: ” Am făcut asta de atâtea ori. Vieți și destine jucate aici la masa aceasta. Mereu mă întreb când vom putea să-i lăsăm să-și vadă singuri de propriul lor drum. ” și puse ultima carte pe masă, peste celelalte.

Bărbatul în alb oftă prelung și lăsă să cadă din mână ultima sa carte peste celelalte. Aceasta căzu înclinat,  se rostogoli de câteva ori și se dezvălui celuilalt jucător care o privi impasibil. Un alt destin fusese decis  la masa lor de joc, așa cum se întâmpla de ani. Zeci de ani. Sute. Milenii.

Undeva departe, dincolo de acel munte ce se profila nedeslușit în zare, o mamă alerga pe culoarul unui spital. Apoi, trântind de perete ușa fără mâner a camerei, se apropie de patul din mijloc și își îmbrățișă copilul, plângând în hohote.  Era un plânset de fericire.

Acest text este răspunsul meu la provocarea lui psi.

Au mai răspuns: grig, sara, tibi, vero, redsky, sara, virusache, dictatura justitiei, scorpio, roksanna, anaid

Duzina de cuvinte: De Fado

Nici nu mai știu de unde a aterizat personajul acesta. Apăruse de ceva vreme la colțul străzii sub înfățișarea un bătrân în haine ponosite și pantofi stricați care stătea ghemuit, sprijinit de perete, cu ochii închiși, șoptind cuvinte auzite numai de el. Apoi, când forfota străzii începea să capete o anumită intensitate, el apuca chitara: un instrument conceput după un standard pe care nu-l mai văzusem încă. Cutia de rezonanță era rotundă, avea douăsprezece coarde, grupate câte două, părând, tehnic, ca șase coarde duble. Bătrânul se ridica în picioare și mângâia corzile chitarei,  vibrând acorduri ce se transformau în melodii melancolice, cu versuri tânguitoare, care te atrăgeau ca niște tentacule invizibile.

M-am apropiat fascinat de acest menestrel, făcându-mi loc prin mulțimea de oameni care-l asculta fermecată. O doamnă care era lângă mine, după ce petrecuse aproape o oră în compania muzicii sale, s-a strecurat în față și a lăsat un bănuț în cutia metalică din fața bătrânului, plecând pe furiș, simțindu-se cumva vinovată că nu l-a putut recompensa cu mai mult.
”Ce muzică este aceasta?” am întrebat năuc pe cineva de lângă mine. ” Este fado, muzica aceea portugheză care amintește de tânguirea văduvelor ai căror soți i-a luat marea”, veni răspunsul. ”Bătrânul cântă în general despre mare, trecutul maritim glorios al lusitanilor și viața grea a pescarilor săraci, dar acum cântă o melodie de dragoste pierdută”, completă persoana respectivă. M-am apropiat încet de bătrânul care cânta, cu vocea precum catifeaua, dorul său, dorința puternică de a revedea pe cineva drag după care tânjea. Mi se pusese capsa. Voiam să știu, să aflu mai multe despre acea dragoste pierdută a lui despre care cânta cu ochii înlăcrimați.

Atunci am observat pisica. Stătuse ascunsă până atunci în cutia ce adăpostea chitara în momentele ei de liniște și odihnă. Pisica ronțăia o bucățică de ciocolată ce o ținea cu lăbuțele ei. Părea o tabletă de ciocolată amăruie, cu ghimbir, pe care felina o ținea cu dexteritate și o ronțăia cu poftă. Priveam uimit la ciudatul companion felin al bătrânului cântăreț, între ei doi părând să existe un parteneriat ocult. Pisica înfulecă bucata de ciocolată, apoi se ghemui la picioarele mele miorlăind: ” Vrei să știi? Vrei să afli totul despre dragostea pierdută a bătrânului cântăreț?” ”Da, vreau să știu” am răspuns, uimit de modul răspicat în care mi-am exprimat dorința. ”Și vei fi în stare să i-o aduci înapoi? Vei putea asta?” întrebă din nou pisica, cu miorlăitul ei hipnotic.
”Ce trebuie să fac?” am întrebat. Pisica se întinse și spuse: ”Pentru început trebuie să înveți să vorbești în tăcere… Urmează, mă!” și o zbughi de lângă mine lăsând în urmă un parfum ciudat, de amintea de ” feminite du bois-shisheido”.

Am dispărut amândoi ca doi hoți după un jaf petrecut în liniștea nopții. Pisica fugea apoi mă aștepta și pe mine. Am ajuns împreună la gară, unde ne-am suit într-un tren cu un singur vagon, care avea drept emblemă litera ”psi”. Nici nu mi-am dat seama când trenul a plecat în viteză și a intrat într-un tunel de lumină.

Prin acest text am răspuns provocării lansate de psi.