Duzina de cuvinte: Jocul

Cei doi bărbați se aflau față în față, așezați la masa de joc. Unul înveșmântat într-o robă albă și strălucitoare, celălalt îmbrăcat într-o robă asemănătoare dar atât de neagră încât părea că absoarbe lumina. Se priviră în ochi unul pe celălalt pentru câteva secunde, cu fețe imobile și priviri pătrunzătoare ca și cum ar fi vrut să și anihileze reciproc voința. ”Deal the cards”, spuse puternic și răspicat bărbatul în negru. Celălalt apucă pachetul de pe masa de joc, îl amestecă bine, apoi, cu o mișcare de expert, împărți câte cinci cărți la fiecare, cu un zâmbet aproape imperceptibil. ”Sper să am mână bună de data asta”, spuse bărbatul în alb, în timp ce amândoi ridicau cele cinci cărți, filându-le încet.

Cuprinși de febra jocului care îi cuprindea ca un zăduf interior, fiecare își descoperea suita din mâna proprie, carte cu carte, și își calcula în minte șansele de câștig. Treceau secunde bune care se transformau în minute. ”Tu ai împărțit cărțile. Alege. Ce vei face dacă vei câștiga mâna?” întrebă bărbatul în negru. ”Voi avea grijă să se vindece un bolnav ce suferă de ceva incurabil.  Probabil un copil. Da, un copil ai cărui părinți sunt deja descurajați și deprimați de faptul că doctorii nu mai pot face nimic și acum așteaptă mâna sorții. Adică a noastră.” veni răspunsul bărbatului în alb.

Veni momentul etalării. Fiecare puse cărțile din mână pe masa de joc, ca și cum, succesiv ar fi scos câte o sabie din teacă. Șansele păreau egale înainte de etalarea ultimei cărți. Cei doi se priviră fără să clipească. Bărbatul în negru spuse: ” Am făcut asta de atâtea ori. Vieți și destine jucate aici la masa aceasta. Mereu mă întreb când vom putea să-i lăsăm să-și vadă singuri de propriul lor drum. ” și puse ultima carte pe masă, peste celelalte.

Bărbatul în alb oftă prelung și lăsă să cadă din mână ultima sa carte peste celelalte. Aceasta căzu înclinat,  se rostogoli de câteva ori și se dezvălui celuilalt jucător care o privi impasibil. Un alt destin fusese decis  la masa lor de joc, așa cum se întâmpla de ani. Zeci de ani. Sute. Milenii.

Undeva departe, dincolo de acel munte ce se profila nedeslușit în zare, o mamă alerga pe culoarul unui spital. Apoi, trântind de perete ușa fără mâner a camerei, se apropie de patul din mijloc și își îmbrățișă copilul, plângând în hohote.  Era un plânset de fericire.

Acest text este răspunsul meu la provocarea lui psi.

Au mai răspuns: grig, sara, tibi, vero, redsky, sara, virusache, dictatura justitiei, scorpio, roksanna, anaid

Publicitate