Duzina de cuvinte: De Fado (II)

Pluteam în norul de lumină, învăluit de căldura ce-mi conferea o stare de liniște profundă. Nu mai eram eu, ci o nălucă. Eram un spirit pur care putea să plutească liber între mai multe lumi cu nenumărate dimensiuni infinite. Apoi m-am transformat într-o pasăre ale cărei aripi de foc băteau puternic în lumina cea diafană, cu un sunet grav, ca un clopot imens care cheamă pelerinii credincioși să asculte îngenunchiați cuvintele sfinte. Aș fi dorit să plutesc etern prin imensitatea aceea, simțindu-mă complet, dar nu puteam să-mi permit nici un răgaz. Trebuia să o găsesc de îndată. Apoi am deslușit poarta ce se deschise ca la un semn invizibil, invitându-mă să descopăr cerul incredibil de albastru ce se întindea deasupra unui câmp verde și nesfârșit. Acolo am zărit-o pe ea.

Fata cu părul lung și negru stătea cuminte, întinsă pe covorul de iarbă, cu ochi închiși și brațele întinse, ca și cum ar fi fost rădăcina acestui imens câmp verde ce se întindea la nesfârșit. Era atât de frumoasă încât, la vederea ei, simțurile și emoțiile mele au transformat lumina din jurul meu în curcubee. ”Vrei să știi, nu-i așa?”, mi-a șoptit ea în gând, prin cuvinte rostite în tăcere pură. Am încuviințat, de asemenea în tăcere, apoi în mintea mea s-au derulat imagini și umbre.

Doi îndrăgostiți îmbrățișați la marginea mării, jurându-și credință și dragoste veșnică, sub binecuvântarea soarelui ce răsărea falnic din mare. Ea, ascultând cuvintele și cântecele lui, ca niște imnuri ce o proslăveau ca pe o zeiță. Apoi,ea, trădându-și iubitul și dăruindu-se pe ascuns în nopțile fără lună, străinilor de ocazie, pentru un pumn de arginți, pentru a-și întreține familia numeroasă. Într-o ultimă secvență rece și întunecată, am văzut-o plângând în hohote pe țărmul înalt al mării, legându-și apoi de glezna cea fină un bolovan, în chip de ancoră și aruncându-se în valurile înspumate, dispărând liniștită în adâncuri.

”Nu am meritat dragostea lui”, mi-a șoptit ea în gând cu un zâmbet amar. ” M-a iubit ca pe o zeiță. Îmi construia temple grandioase prin cântecele sale pline pasiune. Dar eu eram doar o simplă muritoare, un simplu om. Îmi merit pedeapsa…”

Pe obrazul ei se rostogoli o lacrimă mare și limpede, precum o boabă de strugure. Am întins mâna și am captat cu delicatețe lacrima aceea, ca pe un fruct rar și i-am admirat strălucirea în căușul palmei, simțind tot regretul și dorința fierbinte de mântuire și iertare care era cuprinsă acolo. ”Du-te”, mi-a spus. Și atunci am înțeles ce trebuia să fac. Am închis ochii și am zburat din nou, înapoi pe poarta aceea, apoi spre lumina cea infinită, ținând în pumnul strâns cu delicatețe, lacrima de cleștar care mă transformase în mesagerul dintre două lumi.

Nici nu mai știu când m-am trezit alături de pisica ce mă aștepta cuminte pe peronul gării, ronțăind cu poftă tableta de ciocolată cu ghimbir. Am alergat amândoi însuflețiți, spre locul unde era bătrânul cântăreț de fado, ca doi atleți la finalul unei curse intense și lungi. ”Fă ce ai de făcut”, îmi miorlăi pisica.

M-am apropiat de bătrân, am deschis căușul palmei, apoi l-am mângâiat pe obraz cu lacrima aceea limpede precum cristalul, care s-a topit lent pe pielea zbârcită și plină de riduri, luminând preț de o clipă chipul mohorât și îndurerat al cântărețului.

Chitara lui a tăcut. Mulțimea aștepta cu nerăbdare, începând să freamete după câteva minute de tăcere. Apoi bătrânul cântăreț își îndreptă spatele, luă din nou chitara și începu să cânte cu putere și bucurie un imn glorios închinat unei iubiri regăsite, însuflețind mulțimea ce-l asculta vrăjită.

A fost ultimul său cântec.

Cele douăsprezece cuvinte le regăsiți și la psi, sara, abisurile, la grig, redsky, anaid, eclipsa de Marte, scorpio, cita, vero, dictaturajustitiei

Publicitate