Duzina de cuvinte: Cursa

Acum mulți ani în urmă, în vacanța de vară, pedalam în viteză pe strada proaspăt pavată. Călăream bicicleta în maniera aceea copilărească, fără a sta în șa, sprijinindu-mă doar în pedalele care mă urcau sau coborau pe cadrul metalic, în ritmul impus de picioarele mele. În dreapta mea se apropia bicicleta Lizucăi, fata cu rochița albastră și cosițele castanii cu care mă întreceam zilnic fie pe străzile pustii de după amiază, fie pe digul de la marginea orășelului. Deși era mai mică decât mine, era mai înaltă și mai îndrăzneață: ” O să pedalez mai repede ca tine și o să te întreeeec!” strigă ea cu glasul cristalin. Vroiam să o las să mă întreacă în ziua aceea, fiind indiferent la premiul pe care îl va cere. Nu vroiam decât să o văd veselă, hlizită și să mă pierd în ochii ei căprui sau verzi, simțind cum îmi bate inima și cum mi se opresc cuvintele în gât. Mă aștepta deja la capătul străzii, cu o atitudine victorioasă.

Am ajuns gâfâind la finalul cursei și i-am zâmbit învins. Ochii ei se schimbau din căprui în verde și râdeau înconjurați de pistruii feței. ”Acum, vei da o înghețată! Mergem direct la toneta turcului dacă te mai țin picioarele!” Ea porni prima lăsând în urmă parfumul prezenței ei, iar eu am urmat-o îndeaproape. Toneta turcului era aproape, chiar în fața locuinței modeste de la capătul străzii principale, unde bătrânul turc prepara cea mai delicioasă înghețată din lume, după o rețetă numai de el cunoscută și adusă de departe, din țara lui natală.

Turcul ne aștepta acolo, moțăind pe scaunul albastru de lângă tonetă, cu brațele încrucișate și capul sprijinit de spătar. Ne-am apropiat tăcuți. ”Vă așteptam, copii!” spuse el cu ochii încă închiși, ce să fie azi?” Lizuca vorbi repede și tare:” Vreau un cornet dublu și crocant din înghețata aceea cu multă ciocolată și cu mult-mult zahăr!” Turcul se ridică de pe scaun, luă instrumentul acela care seamănă cu o ceașcă mică prevăzută cu mânere prinse cu arc și ne trată pe amândoi cu porțiile de înghețată, în cornetele umplute în mod egal. Nici unul din noi nu mai avea răbdare și lingeam tăcuți din înghețata delicioasă, murdărindu-ne pe nas și în jurul gurii. Ochii Lizucăi erau de un verde intens și eram fermecați de strălucirea lor. Dar nu puteam să-i spun asta. Bătrânul turc ne privea cu drag, ca un bunic care-și admiră nepoții cei răsfățați. ”Îmi sunteți tare dragi”, zise el. Apoi se auzi tunetul și apărură umbrele de nori negri pe cer. ”O să plouă!” zise Lizuca îngrijorată și se bosumflă, ochii ei devenind căprui. ”Aș fi vrut să ne mai întrecem cu bicicleta, dar ce păcat că nu mai putem…” continuă ea dezamăgită.

Bătrânul turc ne privi pe amândoi zâmbind secretos pe sub nasul său coroiat: ”Veniți cu mine în casă, să vă arăt ceva!” L-am urmat, într-o mână ținând înghețata iar în cealaltă strângând palma micuță a Lizucăi, simțind inima cum bate, dorind parcă să-mi sară din piept. Ne-a condus în sufrageria slab luminată, amenajată în stil oriental. Nu lipseau narghileaua și canapeaua înțesată cu perne pe care torcea leneș o pisică. La vederea noastră, pisica se trezi, se întinse căscând și porni agale către colțul ei unde, pe o farfurioară, o aștepta un pătrat de ciocolată ce mirosea puternic  a ghimbir.

”Vreți să participați la o cursă de neuitat?” ne întrebă turcul. ”Chiar dacă plouă, vă promit că vă veți întrece în cea mai frumoasă cursă din viața voastră!”. Ne-am uitat unul la celălalt și am încuviințat din cap. Ne simțeam amândoi ca făcând parte dintr-o poveste ce era pe cale să înceapă. Turcu bătu din palme și porunci ceva pisicii într-o limbă necunoscută. Aceasta se conformă, o zbughi în camera alăturată și se întoarse după câteva clipe, suindu-se pe masă și lăsând două pătrățele de ciocolată cu miros de scorțișoară.

”Gustați-le!”, ne îndemnă bătrânul turc, ”și porniți apoi spre dig. Pedalați în viteză și nu vă fie teamă! Dar să vă întoarceți până la asfințit!” Am luat fără ezitare bucățile de ciocolată și le-am ronțăit simțind cum aroma lor ne pătrunde în trup și ne învăluie. Am mulțumit amândoi și am zbughit-o pe ușă. ”Spre diiiiiiig!” strigă Lizuca pedalând frenetic. Ochii ei deveniseră din nou verzi, ca valurile mării ce se sparg lingând plaja nisipoasă a unei insule, într-o zi toridă de vară.

Digul era lung. Pedalam amândoi în viteză și, la un moment dat, simțeam cum plutim purtați de vântul ce prevestea ploaia ce se apropia. Pedalam și ne înălțam în aer, privind în jos către casele și străzile ce deveneau din ce în ce mai mici. Exact în momentul în care începea ploaia, ne-am înălțat deasupra norilor, pedalând încontinuu de teamă să nu ne prăbușim în gol. Ne priveam amândoi, hlizindu-ne unul la celălalt, îmbătați de senzația aceea unică de a zbura deasupra norilor și scăldați în lumina solară și în albastrul acela infinit al cerului. Ochii Lizucăi străluceau verzi precum frunzele pădurilor nesfârșite.

Am pedalat mult în ziua aceea, plutind în imensitatea aceea albastră și învăluiți de lumina soarelui. Norii s-au risipit după ploaie iar noi am coborât cuminți din zborul nostru magnific înapoi pe dig. Am privit obosiți, ținându-ne de mână, cum soarele cobora, mare și roșu în adâncurile nopții.

Nu am povestit nimănui despre zborul acela. Vacanța a trecut repede, zilele scurtându-se cu dimineți din ce în ce mai răcoroase. Apoi am crescut amândoi și magia copilăriei a dispărut undeva în adâncurile amintirilor.

 

Cele douăsprezece cuvinte le veți mai găsi și la psi,  abisuri, scorpio, vero, grig, anaid, sara, almanahe, gina,redsky, tibi, virusache, rokssana

Publicitate