Duzina de cuvinte: Paltonul

Își găsise, în sfârșit, un loc liniștit unde să doarmă: lângă groapa de gunoi a orașului, departe de vânzoleala și forfota citadină, de câinii vagabonzi și de patrulele de poliție care îi hăituiau pe oamenii fără casă, ca el. Se liniștise. Dacă în timpul zilei se ferea de polițiști, noaptea îl deranjau farurile, luminile reclamelor și zgomotul mașinilor. Aici, însă, lângă groapa de gunoi, era liniște și pace.

Deși noaptea aceea era frig, se oprise din tremurat și ațipise de câteva clipe, învelit cu paltonul său gros, căptușit,  pe care-l căpătase Crăciunul trecut de la o văduvă bogată. Visa frumos: se făcea că pe o farfurie întinsă, îl aștepta inocentă, o tartă cu frișcă și cremă ce avea în vârf o cireașă roșie și zemoasă.Visul părea atât de real, încât vagabondul începuse să plescăie în somn.

La un moment dat o lumină puternică, apărută undeva dincolo de movila de gunoi, îl făcu incapabil să-și continue somnul. Se trezi involuntar, se ridică nervos și se duse călcând apăsat să le zică vreo două celor care-l deranjau. Presupunea că erau niște puști veniți cu mașina, venind să se distreze cu fetele aici unde nu-i deranja nimeni. Rămăsese mirat însă să observe că turbulenții erau trei mogâldețe, în haine argintii ce se învârteau în jurul unui glob roșu și strălucitor ca soarele dimineții, mutând diverse obiecte cu un aparat foarte alambicat. Îi observă câteva clipe apoi, fără să vrea, vagabondul lovi cu piciorul stiva de scânduri de lângă el și provocă o mică avalanșă care tulbură liniștea nopții cu un zgomot teribil și înfricoșător.

Cele trei mogâldețe se speriară, luară cu ei aparatul și se suiră în globul acela, dispărând niciunde. Vagabondul rămase nemișcat pentru câteva minute, apoi prinse curaj și se apropie tiptil de locul în care, singurul indiciu al vizitei ce tocmai avusese loc, era o pată calcinată pe pământul uscat. Studie împrejurimile și descoperi, într-un ungher, un pachet, desprins parcă dintr-o altă lume, pierdut pesemne de omuleții ce tocmai dispăruseră.

Îl desfăcu cu grijă și descoperi înăuntru un soi de salopetă dintr-un material moale și dur în același timp. Vroia să-o probeze și își dădu jos paltonul cel gros. Îmbrăcă salopeta și se simți dintr-o dată cuprins de o sublimă stare de confort și liniște interioară. Sistemul versatil de prindere și fixare pe încheieturile mâinilor și gleznele picioarelor făceau ca frigul de afară să nu pătrundă în interior.

Dintr-o dată, paltonul său cel vechi îi părea ponosit, scurt și cu materialul căptușelii desprins pe la mâneci. Nu-l mai dorea. Acum avea o salopetă mult mai confortabilă și mai călduroasă. Porni înapoi spre culcușul său cu gândul să viseze din nou la tarta cu cireașă, când, îi atrase atenția un buton minuscul și argintiu aflat undeva pe guler. Butonul începu să pâlpâie ușor o luminiță portocalie. Îl apăsă curios și dintr-o dată dispăru într-un pocnet scurt, ca și cum nu ar fi existat niciodată.

Lângă groapa de gunoi, noaptea se depănă liniștită. La venirea zorilor, soarele cel roșu al dimineții lumina movilele imense de reziduuri, transformându-le în miște mici munți roși desprinși parcă dintr-un peisaj marțian.

După câteva ore, un grup de vagabonzi își făcu apariția, cu scopul de a scotoci prin gunoaie. Unul din ei găsi un palton gros, a cărui căptușeală era desprinsă pe margini și la mâneci. Îl îmbrăcă bucuros și porni mai departe. Nu avea de unde să știe că fostul posesor al paltonului ducea de acum o viață liniștită într-o altă dimensiune.

Cele douăsprezece cuvinte le puteți citi și la: psi, virusache, sara, mitzaabiciclista, redsky, anaid, rokssana, almanahe, abisuri, cita, scorpio, valentina,

Publicitate

Duzina de cuvinte: Vechiul Castel

Era unul din acei menestreli hoinari, ce-și căuta solitar norocul prin lume. Întâlnea în drumul său orașe, acolo unde cânta prin piețe și încânta mulțimea pestriță care-l răsplătea cu monezi sau cu merinde. Uneori în drumul său oprea la palate și castele, unde duci, conți sau prinți îl invitau să cânte la cină balade cunoscute, povești de dragoste sau cântece despre eroi de demult.

Era doar el, călătorind pe jos, acompaniat de vechea sa rottă, ale cărei coarde le mângâia atunci când poposea, născocind noi acorduri sau cântece. Călătorea de dimineață prin pădurea cea deasă și acum, noaptea era aproape. Căuta un loc unde să-și facă un culcuș, atunci când observă în zare ruinele unui vechi castel. ”Acolo voi face popasul”, își spuse menestrelul și își grăbi mersul. Se apropie repede de zidurile dărâmate și pătrunse în ceea ce fusese cândva curtea interioară a castelului ce se afla acum în ruină. Găsi câteva vreascuri uscate lângă un copac aproape putrezit și făcu un foc pentru a se încălzi, chiar dacă se învelea cu o pătură groasă. Nu numai că nopțile deveniră reci, dar focul ținea departe și eventualii musafiri nepoftiți precum lupii sau alți prădători nocturni.

Noaptea sosi curând, învăluind sub aripa ei lumea. Luna de argint lumina împrejurimile, învăluind totul ca într-o atmosferă de poveste. Vântul nopții se întețise un pic, ecoul șoaptelor sale reflectându-se prin zidurile reci ale ruinelor. Mângâiat de vântul din ce în ce mai puternic, clopotul cel mare din cea mai înaltă turlă începu să bată, ca un vaiet stins și grav ce tulbura liniștea nopții. Inima menestrelului începu să bată cu putere simțind un fior de teamă, fiind convins că aici îi este sortit să piară… Apucă rotta ce se afla lângă el, îi mângâie coardele și începu să acompanieze clopotul din turla castelului, născocind un cântec nou. Versurile cântate de menestrel veneau de la sine, invocând parcă spiritele nopții pentru inspirație. Clopotul răspundea acordurilor rottei, formând un duet inedit iar cântecul era din ce în ce mai însuflețit, mai puternic și mai intens. La un moment dat, focul se stinse brusc și de teamă, mâinile menestrelului înghețară pe corzile ce încă vibrau în acord. În fața sa, se profila o siluetă albă, difuză. Ochii îi luminau puternic, ca două stele mici și strălucitoare. ”Cântă, menestrel, cântă, nu te opri… Muzica ta îmi amintește de ceva ce am trăit cândva…” șopti fantoma cu o voce caldă de femeie.

Menestrelul ciupi și mângâie coardele rottei făcând-o să sune precum o harpă, vrăjit fiind de apariția fantomei care îl învăluia ușor cu lumina ei caldă și ușor portocalie, acum. Clopotul bătut de vânt acompania și el rotta ca un ecou distant și metalic. dând cântecului o notă ireală, parcă din altă lume.

”Am fost femeie, cândva, menestrelule…” îi șopti fantoma. ”Am fost o femeie frumoasă și am iubit, și am fost iubită de stăpânul acestui castel…” Menestrelul opri cântecul, iar vântul se domolea încet și el, vrând parcă să asculte povestea fantomei. ”Și.. ce s-a întâmplat?” întrebă menestrelul cu vocea gâtuită de emoție.

”L-am iubit din tot sufletul pe stăpânul meu până când am aflat că mă trădează…cu o altă femeie… și atunci inima mea s-a uscat de amărăciune”. În curtea castelului se lăsă o tăcere apăsătoare, doar foșnetul frunzelor din pădurea alăturată se mai auzea, ca o rugăciune tăcută. ”Mi-am pus capăt zilelor, aruncându-mă din turnul acela… și am lăsat scris ca inima mea să fie îngropată undeva departe într-un loc neștiut de nimeni. Stăpânul meu s-a conformat dorinței mele și a făcut întocmai. Apoi, cuprins de remușcări, a părăsit acest castel și s-a mutat în alt ținut…”

Menestrelul mângâie din nou corzile rottei, compunând acum un cântec de iertare și izbăvire. Vocea sa suna ca un cor de îngeri. ”Aș dori ca acest cântec al meu să-ți curme suferința și să-ți aducă pacea și liniștea” șopti menestrelul și corzile rottei sunau din ce în ce mai puternic iar armoniile sale umpleau curtea vechiului castel cu culori nemaiîntâlnite.

Fantoma căpătă și ea o aură aparte, iar în dreptul a ceea ce fusese cândva inima ei, apăru un punct luminos ce începu să strălucească precum cea mai strălucitoare stea de pe cerul nopții. ” Îți mulțumesc, menestrelule, acum mă simt completă și mă voi duce în liniște în lumea mea… îți mulțumesc!” șopti fantoma și, diminuându-se încet, dispăru apoi subit, într-o secundă.

Menestrelul continua să cânte până la ivirea zorilor. Privi apoi răsăritul de soare, falnic și maiestuos, precum primul răsărit de soare apărut vreodată. Razele lui mângâiau curtea vechiului castel ca într-o binecuvântare magică și străveche.

”Sper să țin minte cântecul acesta… Îl voi repeta pe drum și-l voi cânta cu siguranță în noua mea reprezentație”, zise menestrelul pregătindu-se de drum.

Se depărtă de vechiul castel fără să privească în urmă. Auzea totuși dangătul clopotului cel mare din turn, ca un rămas bun. Sau doar ca o simplă părere.

Cele douăsprezece cuvinte le puteţi găsi şi la: psi, sara, redsky, anaid, rokssana, scorpio, cita, dictatura justiţiei, tibi, andy, vania, gabi, tu1074, zina,

Duzina de cuvinte: Misiunea

– Ești sigur că trebuie să facem asta?

Amândoi erau îmbrăcați deja în combinezoanele speciale și pregătiți să se urce în mașina temporală ce era deja setată să-i transporte undeva la începutul secolului 20. Ca înaintea oricărei misiuni, savurau licoarea aceea dulce care anihila durerile de cap și grețurile cauzate de călătoria în timp.

– Bineînțeles că trebuie. Intervenția noastră este iminentă. Cei de la Institutul de Calcul Probabilistic al Istoriei mi-au subliniat chiar importanța covârșitoare a misiunii noastre.

Celălalt tip, își frecă bărbia gânditor:

– Totuși, nu înțeleg, de ce tocmai atunci, de ce tocmai acolo? Nu văd nici un rost…

– Ascultă, oi fi tu cadet în Patrula Timpului și nu mare filozof, dar chiar vrei să le știi pe toate? Uff, fie. Fii atent.

Îl trase pe colegul lui mai aproape și îi explică aproape șoptit:

– Îl știi pe vărul meu… analistul de la Institut. El mi-a povestit totul….

Privi în jur să fie sigur că nu-i ascultă nimeni, apoi continuă:

– Trebuie eliminat cineva, o persoană importantă care transportă un secret covârșitor…. Un soi de vindecător…

Celălalt îl privi uimit:

– Bine dar… pentru o singură persoană trebuie să curgă atâta sânge? Mă rog, vorba vine…

– Ei, bine, da! Pentru că o dată cu asta trebuie dat și un avertisment! Celuilalt!

– Eeee… cu asta chiar că m-ai încurcat de tot! Care… celălalt? Nu văd legătura!

După o ultimă sorbitură de licoare dulce și ronțăind o fărâmă de granulă nedizolvată, colegul continuă:

– Deci vindecătorul acela care trebuie eliminat, trebuie să se întâlnească cu un mare profesor. Nikolai… Nikolai Tesla dacă-mi aduc bine aminte. Îl știi? Trebuie să fii auzit de el! E un departament întreg la Institut care se ocupă numai de corectat derivațiile temporale ale invențiilor sale care datorită nouă au rămas nepublicate…

– Da, îl știu, tipul cu mustață! își aminti celălalt. Și? Ce treabă are vindecătorul acesta cu Nikolai Tesla?

-Păi.. Fii atent. Secretele din valiza vindecătorului, îl vor ajuta pe Tesla să găsească metoda prin care noi, oamenii vom deveni nemuritori…

– Nemuritori? țipă celălalt,

– Taci, mă!… îl apostrofă colegul. Mai încet… Da, nemuritori și asta va aduce omenirea într-o situație catastrofală…

– Cum catastrofală, ești nebun? Nu vrei să trăim pentru totdeauna???

Celălalt îl privi condescendent și clătină din cap:

– Cadet, cadet… nu înțelegi nimic… Păi, fii atent. Dacă oameni vor deveni nemuritori ce crezi că se va întâmpla? Îți zic eu: lumea va încremeni în mentalitatea și dogmele secolului 20 iar nemaiexistând mortalitate, decât accidentală, evident că, deșteptule, nu se vor mai naște copii. Deci eu și cu tine și cu toți cei ce s-au născut după anii 30 ai secolului 20 nu vom mai exista niciodată! Acum, pricepi? Vrei argumente mai solide? Vezi cum totul se leagă precum piesele unui puzzle? Dar să nu mai pierdem timpul hai suie-te în
mașina temporală…

Cei doi se instalau confortabil în mașina în formă de capsulă, și priviră din nou display-ul frontal cu data la care era setată ca destinație: 14 aprilie 1912, ora 22:00, precum și coordonatele fizice setate undeva în Atlanticul de Nord.

… Ajunseră acolo într-o fracțiune de secundă. Apele oceanului erau reci iar noaptea era cețoasă.

– Brrrrrr…. Trebuie să ne mișcăm repede, să nu înghețăm și să nu ne vadă ceilalți!

– Stai liniștit, nu ne vede nimeni, îl lămuri colegul. Datorită câmpului energetic care ne transportă în timp, suntem percepuți ca niște fantome… Și acum
scoate fazerul… Trebuie să facem astfel încât catastrofa să pară cât mai autentică.

Cei doi scoaseră fazerele, le setară și le îndreptară spre apele reci ale oceanului. În fața lor se năștea majestuos un aisberg de toată frumusețea.

– Bun așa… Cât este ceasul?

Celălalt se uită la cronometrul de la mâna stângă:

– Mai sunt cinci minute până la ora 23:00.

– Bun, deci suntem în grafic. Dar pe unde o fi vaporul acela?

Nu termină bine întrebarea că undeva în zare observă lumini și auzi râsete și muzică.

– Hai că vine… să ne dăm mai într-o parte!

Amândoi deplasară cu manetele capsula în care se aflau pentru a observa mai bine ceea ce se va întâmpla.

La ora 23:40 vaporul se ciocni cu aisbergul creat de cei doi călători în timp.

– Gata, misiune îndeplinită! E timpul să ne întoarcem!

Cadetul își privi colegul întrebător:

– Ești sigur că se va scufunda? Nu vrei să mai rămânem să vedem ce urmează?

– Nu este cazul. Aisbergul a lovit exact unde trebuie pentru ca scufundarea să fie iminentă, să mergem!

… Într-o clipă erau înapoi în timpul lor. Ieșeau din capsulă, ușor bulversați: acesta era efectul secundar al călătoriei temporale. După o scurtă pauză de dezmeticire se duseră la vestiar.

– Auzi, tare frumos vaporul acela, păcat de el. Cum ziceai că se numea?

– Se numea Titanic, cadet. Titanic. Un nume magnific destinat unei catastrofe magnifice.

Amândoi porniră dușurile aproape în același timp.

Apoi se duseră la un suc, să sărbătorească reușita misiunii. Nu aveau voie să consume alcool , cel puțin patru ore după călătoria spațio-temporală.

Cele douăsprezece cuvinte le mai găsiți și la: psi, abisuri, sara, grig, tibi, scorpio, valentina, cita

Duzina de cuvinte: Sens

Vroia să dea timpul înapoi. Ar fi evitat neșansa.

Durerile provocate de leziune îi invadau simțurile în avalanșă.

Închise ochii și, ținându-și respirația, se pregăti de impact.

Simțea deltaplanul cum se rotea în aer, în jurul propriei axe, ca într-un vârtej cu pânza aripii sfâșiată  de cârligul acela desprins. Solul dur se apropia din ce în ce mai repede, iar el își acceptase sentința.

Își aduse aminte de acel cârlig de fixare al curelelor de susținere pe care uitase să-l blocheze la decolare și pe care tocmai îl simțea liber prin aer, auzindu-i șuieratul malign, ca o amenințare.

Plana ca un vultur, cu pânza deltaplanului în chip de aripi imperiale deschise
majestuos.  Se lansase cu câteva minute în urmă, de pe colina cea înaltă, printr-o alunecare ușoară și se lăsă purtat pe curenții de aer precum Icar, cel  fermecat cândva de discul strălucitor al soarelui.

Deschise hangarul și scoase deltaplanul, îi verifică aripile și harnașamentul. ”Sper să nu uit să fixez cârligul acela”, se gândi.

Privea la vremea frumoasă de afară, apoi la hangarul de peste drum. ”Ar fi timpul să mă mai antrenez pentru următoarea etapă din circuit”. Scoase cheile hangarului din sertar. Apoi ezită. Mai bine nu, nu astăzi. Îl străbătuse pentru o clipă o amenințare dintr-un posibil viitor apropiat. Puse cheile hangarului înapoi în sertar și plecă să dea un nou sens zilei aceleia frumoase ce se anunța optimistă.

Cele douăsprezececuvinte de astăzi le mai găsiți la psi, redsky, anaid, grig, rokssana, dictaturajustiției, incertitudini, abisuri, scorpio, labulivar,tiberiu, sara, d’agatha, vero, carmen, valentina, carmensima, almanahe, andy, incaunipocrit ,tudor, theodora, gabi, gabi