My virtual Outback

În lumină ( Final de film)

Posted in Diverse și neprevăzute by cristiangheorghe on septembrie 17, 2012

Deckard năvălise în camera semi-obscură respirând întretăiat: alergase într-un suflet și urcase în grabă scările. Ura să aștepte liftul. Acum, sprijinindu-se cu mâna stângă de ușa deschisă a camerei, o căuta cu privirea în toate colțurile camerei  plină de mobilă și lucruri inutile. Nu o zărea nicăieri. În sufletul lui începea să se instaleze panica. Făcu câțiva pași spre mijlocul camerei și privind în jur, îi descoperi silueta întinsă pe canapea și acoperită de o pătură fină.

E nemișcată.

Se apropie ușor de ea, cu teamă. Îi descoperi fața cu grijă și îi studie chipul imobil. Ochii închiși, gura întredeschisă. Se liniști.

Respiră. Trăiește.

Ea îl simți și deschise ochii. Pupilele i se dilatară preț de o fracțiune de secundă apoi își reveniră la dimensiunea optimă. Chipul lui, surâzând, era deasupra chipului ei, ca într-o oglindă. Păreau două jumătăți rupte ale aceleiași cărți de joc.

Rachel… E atât de frumoasă.

Apoi se gândi cât de vremelnic este totul. Și că tot ce este frumos e efemer. Apoi o întrebă:

Mă iubești?

Ea îl privi fără să clipească:

Te iubesc.

Camera părea mai luminoasă acum. Sau așa părea chipul ei fără cusur. Androizii ca ea aveau viață limitată. Iar el nu-i cunoștea vârsta.

Ai încredere în mine?

Genele ei clipind păreau aripile unui fluture care zboară intens spre lumină.

Am încredere în tine.

Ar fi vrut să o sărute acum. Buzele ei fremătau ușor, ca petalele unei flori împovărate de rouă.

Să mergem

Ea se ridică de pe canapea, cu mișcări grațioase și se pregăti de plecare. Silueta ei perfectă, picioarele lungi și grațioase… Într-o mână ținea o fotografie veche, îngălbenită. Ea, când era mică, împreună cu mama ei.

Memorie implantată.

Nimic din ceea ce-și amintește nu a existat în realitate. Trecutul ei a fost creat pe un server. Șiruri binare transformate în memorie afectivă.

Ieșiră amândoi din cameră, ținându-se de mână. Trebuia să o scoată de aici, să se retragă amândoi, să petreacă împreună atât cât le mai permite timpul. Timpul, cel care distruge totul.

Atunci, el observă micul cocor de hârtie ce zăcea într-un colț al pardoselii lucioase. Era un semn al trecerii lui Gaff, inspectorul de poliție. O observase dormind înaintea lui.  Dintr-o dată locul acela îi păru pângărit.

Origami.

Se opri și-l apucă cu degetele, auzind în minte, ca un ecou, cuvintele celui ce crease miniatura de hârtie, rostite cu ceva timp în urmă:

Păcat că ea nu va trăi mult… Dar până la urmă, cine o va face?

Într-o clipă, cocorul se transformă în pumnul lui într-un ghemotoc de hârtie mototolită, aruncată apoi pe pardoseala cea rece. O apucă de mână și începură să alerge pe coridorul cel lung. La capăt îi aștepta ușa care îi conducea afară, în lumea ostilă și rece. Dar știa că, totuși la capătul drumului, era un loc liniștit, unde nimic și nimeni nu va putea să-i mai rănească vreodată.

Alergau învăluiți în lumină.

Au mai scris pe tema ”În lumină”: psi©, dragoş, irealia, jora, vero, scorpio, carmen, dor, almanahe