My virtual Outback

Știu și totuși irosesc

Posted in Diverse și neprevăzute by cristiangheorghe on August 26, 2013

1.

…acolo ca și cum apăruse din lumină.

Stătea pe un scaun înalt, în spatele tejghelei albe, privind concentrată ecranul laptop-ului. Ochii ei urmăreau rândurile textului ce se derula pe ecran, iar degetele atingeau din când în când tastatura, răspunzând unui mesaj-instant sau adăugând câte o notă la textul care curgea pe ecran, lin ca o ninsoare de sfârșit de decembrie.

Nu știam că are ochii căprui. Mi-i imaginam ( sau mi-i aminteam, nu sunt sigur) albaștri sau verzi, sau având o combinație albastru-verde, năucitoare. Dar erau căprui. M-am apropiat de ea ignorând lumea din jurul meu. De fapt, nici nu remarcasem că era așa multă lume în sala aceea. Mi-am dres glasul, pentru că mă simțeam răgușit ca atunci când nu scoți o vorbă preț cam de o oră, și am întrebat-o:

–          Mai fumezi?

Și-a ridicat privirea spre mine, încercând să se reconecteze la realitate, ca și cum aș fi trezit-o brusc dintr-un vis. Apoi privi gânditoare pe fereastră:

–          Da, mai fumez… Dar nu am țigări, ar trebui să-mi cumpăr…

Și se aplecă din nou asupra ecranului laptop-ului.

Îi priveam chipul imobil și concentrat. Semăna cu cel al unei statui grecești din antichitate, cu trăsăturile frumos conturate și o simetrie perfectă a feței. Probabil a fost cândva o Galateea. Sau poate este acum.

–          Ai putea să mă rogi pe mine să mă duc să-ți cumpăr, i-am zis.

Surâse ușor și-și sprijini capul în palme:

–          Să știi că m-am gândit și eu la asta! Dar mai bine mergem împreună, hotărî brusc și închise capacul laptopului.

Apoi își căută cheile de la mașină și portofelul, le luă în mâna stângă cu un gest grațios și îmi făcu semn să o urmez.

Ne făceam loc prin mulțimea din sală: bărbați și femei îmbrăcați în haine de gală, cu câte un pahar de șampanie într-o mână și câte un rulou sau un pișcot în mâna cealaltă. Semănau cu niște manechine vorbitoare care pozau îmbrăcate în frac, costum sau rochii de seară, zâmbind protocolar și susurând cuvinte de neînțeles care se intersectau în diagonală și ricoșau din colțurile încăperii.

Atunci mi-am dat seama că și eu port costum. Negru, cu dungi fine albe, peste o cămașă albă cu dungi roz. Și o urmam pe ea care, pășind grațios, făcea cărare despărțind pe cei din mulțime precum apele Mării Roșii, cu un aer degajat, de regină absolută a lumii. Era singura de acolo care purta șlapi, fustă scurtă din material subțire care îi scotea în evidență picioarele lungi și subțiri și o bluză de plajă sub care se ghiceau sânii fermi și rotunzi. Dar asta conta mai puțin. De fapt, nu conta de loc. Important era că pășea maiestuos prin coridorul care se forma în fața ei, iar eu o urmam.

Deschise ușa și amândoi am primit, cu ochii închiși pentru o clipă, impactul cu aerul fierbinte de afară, apoi ne îndreptarăm tăcuți către intersecție. Deși aproape se lăsase întunericul, canicula din timpul zilei încă nu se risipise. Pășeam alături de ea, voiam să o țin de mână, dar apoi m-am răzgândit și i-am oferit brațul.

–          Nu sunt îmbrăcată adecvat pentru a sta la brațul tău, mi-a spus ea, parcurgându-și corpul cu mâinile de sus în jos.

Își încrucișă mâinile și merse alături de mine cu pași hotărâți, până am ajuns în parcare. Mașina ei ne aștepta cuminte, aliniată frumos în rând cu celelalte mașini parcate aproape de trotuar.

–          Crezi că vom mai găsi liber locul acesta când ne vom întoarce? mă întrebă ea în timp ce manevra telecomanda.

Am deschis portiera eliberând aerul fierbinte din mașină. Apoi am intrat și m-am așezat pe scaun.

–          Desigur, i-am zis cu o voce calmă și sigură.

Se așeză la volan, își puse centura de siguranță și porni mașina. Degetele ei lungi și subțiri apucară cu fermitate volanul. Conducea cu dexteritate, mașina ascultându-i supusă toate comenzile, precum o orchestră simfonică ce urmează indicațiile dirijorului. Stăteam cu ochii închiși și capul sprijinit pe tetieră, imaginându-mi o călătorie lungă. Foarte lungă. Am fost tăcuți tot drumul, nu se auzea decât motorul mașinii torcând ca un motan bătrân și, din când în când, clichetul surd al schimbătorului de viteze.

Drumul a fost scurt. A parcat aproape de intrarea în tutungerie și m-a așteptat să cobor primul. Am așteptat-o privind în vitrina micului magazin și am intrat apoi împreună.

Pe cer, luna plină părea mai strălucitoare ca niciodată.

2.

Drumul de întoarcere mi s-a părut mai lung. Asta probabil pentru că eram nerăbdător și anticipam clipele în care vom fuma amândoi câte o țigaretă de foi, din cele patru proaspăt cumpărate, aflate în buzunarul de la piept al sacoului pe care-l purtam.

Mă gândisem de mult timp la momentul acela, dar mi-l imaginasem, totuși, altfel: noi doi, în miez de noapte, balansându-ne ușor în leagănele unui parc de joacă pustiu, privind stelele și trăgând cu nesaț în piept fumul de țigară cu aromă de cireșe sălbatice.

–          Cerul nopții este cel mai limpede atunci când e privit din leagănul unui parc de joacă, m-am trezit vorbind fără să vreau,

–          … sau când e privit de la capătul unui peron de tren, completă ea, parcând mașina exact în locul de unde plecasem.

Aerul serii începuse să se răcorească.  Ne-am alăturat din nou mulțimii, care dădea semne că recepția era pe terminate.

–          Hai să fumăm afară, i-am zis, înșfăcând de pe o tavă două pahare reci cu vin rose.

Am găsit un loc unde puteam sta în liniște. Ea s-a cocoțat pe un cub imens de piatră, iar eu am rămas în picioare. Am pus paharele cu vin lângă ea și am scos două țigarete din buzunarul sacoului. Am desfăcut amândoi țiplele și ne-am delectat pentru câteva clipe cu mirosul puternic de cireșe sălbatice al tutunului, proaspăt eliberat din învelișul de plastic.

Apoi ne-am dat seama că nu avem cu ce să le aprindem. Am privit în jur, căutând pe cineva care fumează sau ar putea avea un foc. Atunci am zărit-o pe…

–          Laura? am întrebat-o surprins. Laura, tu?

Fata pe care o chemasem se uită la mine surprins:

–          Cred că mă confundați, domnule!

Eram sigur că o cheamă Laura. Laura Stern. Nu știu de unde o cunoșteam, cum am întâlnit-o sau ce trecut sau prezent aveam împreună, dar identitatea ei era puternic imprimată în memoria mea.

–          Aveți cumva un foc, Laura? am întrebat-o, accentuându-i numele.

Zâmbi ușor stânjenită, trecându-și mâna prin păr:

–          Nnnuuu… nu fumez, dar nu mai insistați cu numele acesta… Nu sunt Laura, de fapt mă numesc Doris. Acesta este numele meu, vreți să vă arăt cardul de identitate?

Atunci mă cuprinse îndoiala. Poate avea dreptate. Nu era Laura, de fapt nu avea cum să fie, ceva îmi spunea că Laura nu avea ce să caute acum și aici.

Mi-am luat ”la revedere” în grabă, cerându-mi scuze pentru confuzie și m-am îndreptat grăbit spre cubul de piatră unde ea deja își aprinsese țigareta și stătea picior peste picior pe cub, desculță.

–          Am crezut că nu mai ajungi, se încălzește vinul! îmi spuse zâmbind și întinzându-mi unul din paharele aburite.

L-am luat și am apropiat amândoi paharele, ca pentru un toast.

–          Pentru…? am întrebat

–          Pentru luna plină! proclamă ea după o clipă de gândire.

După ce am ciocnit, ne-am desfătat amândoi simțurile cu mirosul de fructe exotice degajat de vinul rose. Un miros proaspăt care te ducea cu gândul la vastele păduri tropicale. Apoi am gustat amândoi din licoare în același timp, privindu-ne în ochi.

Mă lăsam pătruns de efectul vinului, simțeam cum este asimilat de organism, dându-mi o stare plăcută, de liniște.

–          Efectul nu e complet dacă nu îți aprinzi țigara… Sau ai uitat? Zise ea zâmbind și întinzându-mi țigara ei.

După câteva pufuri, țigara mea se aprinse și am tras puternic în piept primul fum. Ea îmi privea zâmbind reacțiile. Simțeam că undeva, în planul eteric, ființele noastre se contopesc în acest dans al senzațiilor. Aș fi vrut să o iau în brațe și să o sărut, dar ceva mă oprea. Ceva îmi spunea că nu bine. Cel puțin nu acum.

Sorbirăm apoi amândoi din paharele cu vin apoi am fumat simultan, suflând în sus fumul expirat. Figura ei devenise gânditoare, cu privirea fixată undeva departe.

–          La ce te gândești? am întrebat-o.

Zâmbetul ei deveni trist:

–          La ce mă gândesc? Mă gândesc la vieți irosite. La viața mea irosită. La faptul că simt că nu mai pot face ceea ce am făcut…. Sau că nu am făcut ceea ce puteam face…

Trase din nou din țigară și continuă, după o clipă de tăcere:

–          Știi… Vreau să rămân veșnic tânără. Spune-mi, ce am să fac după ce voi îmbătrâni? Mă voi gândi toată viața la clipele irosite înainte să te cunosc? Mă vei mai cunoaște după ce voi îmbătrâni?

Am vrut din nou să o sărut și să-i alung gândurile acelea pesimiste, dar ceva din mintea mea îmi spunea că nu puteam să o ating, ca și cum s-ar fi aflat sub un clopot de sticlă.

Atunci luminile din sală au început să se stingă. Lumea deja plecase, rămăsesem doar noi doi și personalul de curățenie.

–          Intru să-mi iau laptopul! zise ea sărind de pe cubul de piatră, încălțând rapid șlapii și zbughind-o în sală. Te iau cu mine cu mașina, să-mi spui unde te las! îmi strigă înainte să dispară după ușa de sticlă.

3.

Drumul era liber la ora aceea târzie, dar ea conducea încet ca și cum ar fi savurat fiecare metru de asfalt parcurs cu mașina.

–          Dacă te las la gară e bine?

–          Da, e perfect, am încuviințat. Sunt vreo două-trei mijloace de transport pe care le pot lua de acolo.

Am ajuns destul de repede. A parcat undeva în apropierea gării, la un loc luminat, pentru a fi sigură că nu-i va sparge nimeni mașina. Atunci am conștientizat că s-ar putea să o revăd după o perioadă destul de lungă sau să nu o mai revăd deloc. Am vrut să-mi iau rămas bun dar a coborât și ea din mașină.

–          Ce faci?, am întrebat-o intrigat.

S-a apropiat de mine zâmbind:

–          Vreau să trag o raită prin gară, nu am mai fost demult… Vrei să vii și tu?

Am zâmbit bucuros, anticipând faptul că vom mai petrece câteva clipe împreună.

Gara era aproape pustie. Forfota aceea din timpul zilei dispăruse de mult, fie înghițită de trenurile care plecau departe, fie risipindu-se în oraș alături de persoanele așteptate să sosească.

–          Îmi plac gările și ador să merg cu trenul, îți amintești? mă întrebă sorbind din priviri fiecare detaliu din jurul ei.

Încercam să-mi amintesc acest lucru, dar nu reușeam. Toate amintirile legate de prezența ei în existența mea erau estompate, ca și cum ar fi fost închise într-un seif al cărui cifru îl uitasem demult. Îmi făcu semn să o urmez pe unul din peroane, acolo unde tocmai sosise un tren. Oamenii coborâseră deja din vagoane și se îndreptau spre ieșire, trăgând fiecare câte o valiză pe roți. Ea se opri în dreptul unora, întrebându-i de unde vin, cum au călătorit, ce lucruri deosebite au văzut pe traseu. Primea răspunsurile cuvenite, unele mai detaliate, altele mai laconice, fiecare dialog făcând-o fericită.

La un moment dat, am rămas doar noi doi pe peron, lumea ieșind grăbită din gară.

–          Ce oameni drăguți!, exclamă ea radiind de fericire. Mi-au răspuns toți la toate întrebările… Mă simt de parcă aș fi fost cu ei tot drumul!

O luă înainte spre capătul îndepărtat al peronului, în pași de dans și îmi făcu semn să o urmez.

Părea cea mai fericită fată din lume. Simțeam că degajă o energie puternică, un câmp electromagnetic ce creștea în intensitate cu fiecare pas al ei. O urmam și îmi imaginam becurile felinarelor explodând pe măsură ce ea trecea pe lângă stâlpii metalici.

Ajunsesem la capătul peronului. De acolo, spre depărtare, șinele de tren șerpuiau în întuneric printre smocurile dese de iarbă, conectând orașe, vieți și destine.

Se așeză pe bordura peronului și îmi făcu semn, tăcută, spre buzunarul sacoului meu, acolo unde se mai aflau două țigarete de foi.

M-am așezat lângă ea, am scos țigările și i-am înmânat una. Apoi mi-am amintit din nou că nu avem cu ce să le aprindem.

–          Ah, uite acolo, între șine!, exclamă ea, arătând către un punct alb.

Se ridică și alergă spre locul acela, de unde ridică victorioasă în aer o brichetă, care se dovedise că funcționa.

S-a așezat din nou lângă mine și ne-am aprins țigaretele. Fumam în același timp.

–          Ai avut dreptate, i-am spus, cerul înstelat se vede mai bine de la capătul peronului de tren.

Ea contempla stele, părând că le numără una câte una:

–          Da… știu că am avut dreptate… uneori mi-aș dori să fiu acolo, printre ele, și să nu mă mai întorc niciodată.

Apoi își întoarse privirea către mine:

–          Mi-aș petrece toată viața călătorind cu trenul…. Fără să stau într-un loc mai mult de două-trei zile. Aș vrea să văd toată lumea și să colecționez câte o amintire din fiecare loc pe care-l vizitez. De fapt, doar știi geamantanul meu cel mare și maro, cel cu capacul plin de etichete autocolante din toate locurile umblate de mine. De fapt… de fapt aș putea să încep această călătorie chiar acum….

Sări de pe peron și începu să meargă pe șina metalică, cu pas de gimnastă care evoluează la bârnă, în sensul opus gării. Am urmărit-o cum se îndepărtează, pășind grațios cu mâinile în aer, lăsând în urmă doar fumul subțire de țigară, ca o mică locomotivă, până când s-a contopit cu întunericul nopții.

Am așteptat-o preț de un sfert de oră, practic, până am terminat de fumat țigara aceea. Apoi am vrut să o strig, dar mi-am dat seama că nu-i știam numele. Intrasem în panică. În mintea mea năvăleau o mulțime de gânduri și întrebări: Ce caut aici? Cine este ea? Cum o cheamă? De ce nu pot să o ating? De ce nu-mi amintesc nimic despre ce a fost înainte, despre ce a fost sau este între noi?

Atunci se auzi în depărtare semnalul sonor al stației de amplificare a gării, urmată de un anunț făcut de o voce feminină: MAI AI CINCISPREZECE MINUTE… REPET, MAI AI CINCISPREZECE MINUTE!

Nu știu de ce, dar am conștientizat că mesajul era pentru mine, și am început să strig panicat după ea: ”Heeei! Întoarce-teeee! Întoarce-teeee!”

După câteva clipe apăru din întuneric, pășind pe aceeași șină, cu mâinile întinse lateral, ca aripile unui avion.

–          Mmmm, ce călătorie frumoasă în jurul lumii am făcut! spuse zâmbind. M-am întors tot aici și tot pe șina aceasta, vezi? Asta e dovada că Pământul e rotund, completă râzând în hohote.

Sări de pe șină, înapoi pe peron, ca o felină, apoi îmi făcu semn că e timpul să ne întoarcem în

gară. Mergeam alături de ea și o priveam ca și cum aș fi știut că o văd pentru ultima oară. Nu voiam să irosesc nici o clipă petrecută împreună.

–          Sunt atâtea lucruri pe care aș fi dorit să le facem amândoi, spuse ea pe un ton grav. Nu știu cum și unde s-a pierdut totul, ca nisipul de pe plajă care se scurge printre degete. Tu știi?

Mă privea intens, ca și cum aștepta de la mine răspunsul care dezvăluia cel mai terifiant și puternic secret din lume.

”ZECE! ZECE MINUTE!” anunțase din nou vocea din difuzoarele peronului, de data asta fără nici un ton muzical de întâmpinare.

I-am făcut semn că e timpul să ne întoarcem la mașină.

–          Ufff… ce târziu e! exclamă ea. Nu cred că mai găsești vreun mijloc de transport la ora asta… Hai, te duc până aproape de casă!

Am pornit la drum. O rugasem să o ia pe podul suspendat. De acolo se puteau vedea dedesubt, șinele de tren care șerpuiau în zare.

Drumul era luminat puternic, cu pancarte publicitare electronice, ce te îmbiau să folosești cutare produs sau serviciu. Apoi, pe cele aflate deasupra podului apăru mesajul acesta intermitent: ”CINCI” CINCI MINUTE!!!!”

Am tăcut amândoi tot drumul. O privisem cum conduce, degajată, cu mâna stângă pe geam și cu picioarele desculțe pe pedale. Apoi trase pe dreapta.

–          Am ajuns, zise ea pe un ton grav, privindu-mă intens.

–          Da, am ajuns. Mulțumesc, mulțumesc pentru tot! i-am răspuns grăbit, în timp ce coboram din mașină.

Eram conștient că nu mai am la dispoziție decât două-trei minute, apoi se va întâmpla ceva important. Chiar foarte important.

–          Mulțumesc că revii mereu, spuse ea, dar te rog… nu mai irosi timpul cu asta, nu mai are sens. Nu mai poți schimba nimic. Lucrurile s-au întâmplat exact așa cum trebuiau să se întâmple.

Apoi mă privi cu ochi rugători:

–          Te rog, eliberează-te…. Te rog…

Porni mașina și dispăru în noapte. Am privit-o până când a ajuns la primul semafor și luminițele roșii ale mașinii ei s-au contopit cu celelalte luminițe ale mașinilor care stăteau la rând. Apoi, când s-a pus verde, s-a disipat în întuneric.

Încercam să-mi dau seama ce voia să spună, dar deja simțeam că mă cuprinde amețeala. Totul în jurul meu începuse să se învârtă cu o viteză din ce în ce în mare. Îmi simțeam toate sinapsele clănțănind precum releele memoriei unui super-computer care procesa în momentul acela milioane de terrabiți pe secundă.

Și în clipa aceea m-am trezit.

4.

Stăteam întins pe canapeaua de piele și încercam să-mi dau seama unde mă aflu și mai ales, când. Privirea îmi era tulbure și foarte deranjată de lumina care pătrundea pe fereastră. Apoi am observat un chip zâmbitor de femeie care se aplecă asupra mea:

–          Bine ai revenit! spuse femeia al cărei chip familiar îmi confirmă faptul că eram în siguranță.

M-am ridicat de pe canapea și m-am dus la chiuveta aflată undeva lângă ușă. Jetul puternic de apă rece care-mi clătea fața, m-a trezit complet.

–          Bine te-am regăsit, Laura! i-am îngăimat cu o voce răgușită, ca și cum nu aș fi vorbit deloc înainte, preț de vreo oră.

Se așeză la birou și îmi făcu semn să iau loc pe fotoliul din fața ei. Pe biroul din lemn masiv, lângă poza de familie și multele dosare așezate frumos, se afla plăcuța aurie cu numele ei: ”Dr. Laura Stern”.

–          Ceva nou de data aceasta? Mă întrebă ea, deschizând dosarul cu fișele mele de observație.

Încercam să-mi amintesc totul: petrecerea, peronul, gara…

–          Ai fost acolo. La scena cu petrecerea ai fost acolo. E prima oară când te zăresc în incursiunile mele. Nu trebuia să interferezi.

Laura zâmbi șugubăț, apoi spuse pe un ton serios:

–          Am fost acolo tot timpul. Nu trebuia să mă observi. Deja ești aproape de limita incursiunilor și ai nevoie de un gardian care să te trezească din hipnoză atunci când ceva o ia razna. Te implici prea mult și riști să încalci anumite protocoale… Ai putea rămâne blocat acolo pentru vecie. Vrei să te transformi într-o legumă?

Am oftat și mi-am aprins o țigară, din pachetul care se afla pe masă. Erau țigările Laurei, dar știam că pot lua fără să cer.

–          Mi-a spus că irosesc timpul. Să las totul așa cum a fost…

–          …și are dreptate! spuse Laura pe un ton ferm. Nu mai poți schimba nimic.

Am expirat fumul privind spre tavan:

–          Aș fi vrut să-i spun… aș fi vrut să o rog să rămână la mine în noaptea aceea, dar nu am putut… I-ar fi salvat viața. Camionul acela nu s-ar fi răsturnat și… accidentul… Nu am putut… Deși știu! Știu ce se va întâmpla și totuși irosesc de fiecare dată momentul acela! Momentul care i-ar putea salva viața…

Laura se îndreptă spre bar, turnă brandy în două pahare largi și îmi întinse și mie unul:

–          Bea asta! Te vei simți mai bine, spuse ea și se așeză din nou la birou, începând să noteze ceva în fișa mea de observație.

Sorbeam brandy-ul acela dar nu-i simțeam gustul. Priveam pe fereastră cerul gri și noros străbătut din când în când de un fulger. Venea ploaia.

Laura termină de notat  și închise dosarul, așezându-l deasupra teancului aflat în dreapta ei.

–          Să știi că a fost ultima oară când ai făcut asta. Incursiunile acestea repetate în trecutul tău, induse prin hipnoză, pot să-ți afecteze creierul într-un mod ireversibil. Eu, ca medic al tău, nu pot permite să-ți pui viața în pericol în felul acesta.

Presimțisem această veste. Am tras ultimul fum din țigară și am stins-o în scrumiera metalică de pe birou.

–          Știu. Și totuși vreau să mai irosesc o ocazie. Poate de data asta… Te rog! Săptămâna viitoare?

Laura oftă ca și cum s-ar pregăti să satisfacă un capriciu al unui copil răsfățat și deschise caietul cu programări.

–          Fie, joia viitoare. Dar, te voi pune să semnezi că totul se petrece pe răspunderea ta.

Am încuviințat și m-am ridicat de pe scaun luându-mi rămas bun. Am ieșit din cabinet, și am luat liftul. M-am privit în oglinda aflată pe perete lateral al ascensorului. Purtam costumul negru cu dungi albe și fine, peste cămașa albă cu dungi roz. Păream puțin palid, dar probabil aerul rece de afară mă va face să-mi revin.

Am pășit afară din clădire și am luat contact cu primele picături de ploaie. Lumea din jur începuse să deschidă umbrelele și să se grăbească spre destinație.

Stăteam în mijlocul lor și mi-i închipuiam ca fiind niște manechine programate să forfotească în jurul meu, fără o țintă anume.

Am privit spre cerul întunecat. De fapt, aș fi dorit să pătrund cu privirea deasupra stratului gros de nori și să privesc stelele. Poate acolo undeva, printre ele, se afla și ea.

Începuse să plouă din ce în ce mai tare. Mi-am ridicat gulerul de la sacou și, zgribulit și cu mâinile în buzunar, am pornit către casă.

Orașul mi se părea mai gri și mai anost ca niciodată.

***

La tema de astăzi a ”psilunelii” au mai participat cei din tabelul de aici.

Anunțuri

10 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. alma nahe said, on August 26, 2013 at 1:34 pm

    Pe undeva, existența-ne ține de gând…ori, gândul acela că am fi putut interveni, nu ne lasă câteodată să trăim. E un paradox, ca multe altele, pe care le trăim pe-aici, în zero, trecerea asta, dinspre minus infinit spre plus infinit.

  2. psi said, on August 26, 2013 at 3:08 pm

    să spun? să nu spun?
    ce bătută îţi iei tu, cristi, când ne vedem! şi ştii de ce. pregătesc de-acum ţigările de foi!

    • cristiangheorghe said, on August 26, 2013 at 4:07 pm

      king edwards. wild cherry 😉

      • psi said, on August 26, 2013 at 7:02 pm

        acelea îmi plac şi mie. pufăibile. cu ceai de ghimbir… decadenţă pur sânge. 😛

  3. […] Cristian […]

  4. […] mai scris : Psi, Scorpio, Roxana, Cuvânta, Adriana, Vienela, Cristian, D’Agatha și Ioana Șoglu. Până acum. De vor mai fi, […]

  5. lili3d said, on August 26, 2013 at 9:52 pm

    O poveste interesantă și frumoasă. Încă puțin și hipnoza îl putea duce într-o lume… reală.

  6. Adriana said, on August 28, 2013 at 11:23 am

    E prima dată cand ajung pe acest blog. Povestea asta am citit-o de doua ori, în schimb. In prima zi când ai pus-o aici, şi azi, cand am revenit pentru a lăsa un semn. Îmi plac întrepătrunderile dintre real şi imaginar, fără fantastic şi magie între ele. Mi-am plecat un pic fruntea la sfârşit…dar …am făcut-o ….cu drag, nu cu tristeţe. Cuvintele tale sunt perfecte aici…

    • cristiangheorghe said, on August 28, 2013 at 12:53 pm

      mulțumesc, Adriana 🙂

  7. […] scris psi,  ioana soglu, roxana, Adriana, Cuvanta, Dan, Vienela, Cristian, dagatha, Oglinda lui […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: