Duzina de cuvinte: DEC@LOG.ȘASE

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Exodul 20, 12).

1.

Fata se uita pe fereastră.

Stătea ascunsă după perdea și pândea colțul îndepărtat al aleii care ducea la scara blocului în care locuiau.

–          Se vede ceva? Vine? întrebă cu glas îngrijorat fratele ei mai mic.

Stătea lângă ea cu ochii închiși și cu spatele lipit de peretele rece.

Fata era nemișcată pentru a nu-i fi observată silueta, deși era convinsă că prin perdeaua aceea nu se putea vedea nimic de afară. Dar, mai bine era să fie sigură de asta. La fel cum trebuia să fie sigură că planul lor va decurge perfect.

–          Uff, mi-e frică, Lina! Ce ne facem dacă nu reușim? Mai avem timp să renunțăm!, scânci frățiorul ei privind-o speriat.

Fata îl luă în brațe și îl așeză pe scaunul de lângă fereastră:

–          Te rog, Bobi, nu-mi face asta! Nu putem renunța, doar am hotărât! Vrei să o mai iei pe ”cocoașă” de la el? Vrei să te mai închidă și să stai pe întuneric în baie toată noaptea? Vrei să te uiți pe geam să vezi cum prietenii tăi joacă fotbal și tu stai în casă pedepsit de el pentru ceea ce nu ai făcut?

Se uită din nou pe geam pentru a fi sigură că nu a pierdut ceva din vedere, apoi se îndreptă din nou spre fratele său:

–          Acum vom scăpa de toate acestea… Pentru totdeauna! Dar numai dacă ești curajos și mă asculți, așa cum ne-am înțeles! Clar?

Pentru câteva clipe se uită intens în ochii lui, de copil de șase ani, încercând să-i inspire încredere. Lina împlinise cincisprezece ani luna trecută dar părea mult mai matură. Înaltă, subțire, cu părul lung și cârlionțat, era adesea asemănată cu mama lor, dispărută acum trei ani după o lungă suferință.

Fata se îndreptă din nou către fereastră. Era ora la care tatăl lor trebuia să apară la capătul aleii, mergând împleticit. Nu-și aducea aminte când îl văzuse ultima oară treaz. Scormoni adânc, în amintirile sale din fragedă pruncie și încercă să găsească acolo ceva frumos, un moment de tandrețe, căldură sau intimitate familială. Dar acele clipe, foarte puține la număr, erau înecate în numeroasele amintiri traumatizante despre bătăi, scandaluri și abuzuri, toate avându-l în centru pe tatăl violent, care venea acasă întotdeauna beat și pus pe harță.

Abuzuri. Pe acelea încerca să le uite definitiv. Nopțile în care tatăl ei se strecura lângă ea în pat, mângâind-o și cerându-i să fie drăguță și iubitoare cu el, șoptindu-i la ureche să fie cuminte și tăcută, în timp ce mâinile lui se târau pe corpul Linei, ca niște tentacule reci și scârboase. Acceptase tăcută acest lucru, fără să protesteze, gândindu-se că mama și frățiorul ei nu trebuiau să afle. Dar, avea convingerea că mama ei știa. Știa! Și probabil acesta a fost unul din multele motive care au dus la îmbolnăvirea și moartea ei.

”Oare câte femei sunt distruse de viciile celor pe care-i iubesc?” gândi fata cu privirea împietrită de ură. Acum o săptămână, după o zi de coșmar, se hotărâse să pună capăt chinului prin care treceau ea și micul ei frate. ”Mai bine trăim la casa de copii decât în custodia unui monstru!” îi spusese lui Bobi atunci, și în mintea ei concepu planul.  Timp de o săptămână se gândi asupra acestei decizii și la ce trebuia să facă. Totul era pus la punct, nu avea cum să dea greș.

Deodată, îl zări pe tatăl său pe fereastră, la capătul aleii. Inima începu să-i bată cu putere.

–          Bobi, a sosit clipa! spuse ea cu voce hotărâtă.

Băiatul oftă și o luă în brațe speriat. Lina îl respinse și se aplecă asupra lui, privindu-l în ochi:

–          Hai repede să mă ajuți să slăbim piroanele dulapului suspendat de lângă ușa de la intrare, așa cum am stabilit. El se va sprijini de perete când se descalță și atunci…

Dulapul era greu, conținea o mulțime de piese și scule strânse de tatăl lor de-a lungul timpului, dar nu fuseseră folosite niciodată. Acum se pare că-și găsiseră rolul.

Lina se sui pe un scaun și cu un ciocan începu să bată lateral piroanele din perete, slăbindu-le. Avea la dispoziție zece minute. Calculase cu precizie timpul în care tatăl ei parcurgea aleea și ajungea la apartamentul lor de la etajul cinci. Apoi luă patentul din mâna lui Bobi și începu să miște ușor piroanele pentru a lărgi găurile din perete în care erau fixate.

–          Gata, totul e pregătit, spuse Lina coborând de pe scaun. Hai repede în sufragerie!

Fugiră amândoi, așteptând sosirea tatălui lor. Sosire care avea să-i fie fatală.

2.

Ofițerul de poliție sosi într-un sfert de oră de la apel. O vecină sunase disperată la secție, înspăimântată de bufnitura puternică și răcnetul groaznic auzit după aceea. Nu era prima oară când auzea zgomote și certuri din apartamentul de lângă ea, dar de data asta era sigură că se întâmplase ceva foarte rău.

Polițistul stătea în holul de la intrare al apartamentului, examinând scena. Un bărbat mort întins pe podeaua de ciment, cu capul strivit de dulapul care fusese suspendat pe peretele de lângă el. Părea un accident.

Cei doi copii stăteau îmbrățișați și speriați, la celălalt capăt al holului.

–          E tatăl vostru? Îi întrebă polițistul.

Cei doi încuviințară, plângând.

–          Mă numesc Daniel, se recomandă el copiilor și îi conduse în sufragerie, încercând să-i liniștească.

Dădu apoi telefon la secție, chemând echipa criminalistică și o ambulanță. Lina și Bobi se mai liniștiseră, deși știau că vor trebui să răspundă la niște întrebări. Aveau însă toate răspunsurile pregătite. Explicară cum tatăl lor a sosit acasă, beat ca de obicei și sprijinindu-se cu forță de perete ca în fiecare zi, a provocat căderea fatală a dulapului suspendat. Daniel își nota într-un carnețel toate acestea, încuviințând toate spusele lor.

–          Îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat… Cine va avea grijă de voi acum? Poate apare vreo rudă de-a tatălui sau mamei voastre să vă ia în custodie?

Lina negă vehement:

–          Nu, nu mai avem pe nimeni. Bunicii noștri s-au stins demult, iar alte rude nu cunoaștem.

Daniel inspectă cu privirea camera în care se afla. Apoi se uită la copiii aceia: speriați, slabi, se vedea pe alura lor că duseseră o viață nefericită. Ceru permisiunea să-și aprindă o țigară. Apoi se gândi la cât de zdravăn era ținut pe perete dulapul acela. Simțea că ceva nu-i inspiră încredere.

–          Nu prea avea grijă de voi, nu? Îi întrebă cu voce scăzută.

Lina se foi și încercă să salveze aparențele, explicându-i că fusese un tată aspru dar care avea totuși cunoaștere  de ceea ce înseamnă îndatoririle unui părinte.

Atunci apăru echipa medicală urmată de cea de la criminalistică. Trebuiau să întocmească raportul medico-legal.

Daniel se uită pe rafturile bibliotecii. Observase o poză veche, cu o femeie tânără și frumoasă, cu zâmbet trist, ce ținea în brațe un bebeluș. Își dădu seama că era Lina cu mama ei. În spatele pozei, așezat pe un raft de cărți, era așezat un caiet gros, cu coperte lucioase. Îl luă curios și începu să-l răsfoiască.

”Jurnalul!”

Chipul Linei deveni palid. Cum putuse să facă una ca asta? Uitase să ascundă jurnalul ei intim în care notase totul. Totul! Daniel citea câteva pagini de la început, apoi răsfoi mai mult de jumătate din el și ajunsese aproape de sfârșit. Apoi la ultima pagină, cu însemnările de seara trecută ale Linei. Se gândi apoi cum ar fi fost Lina și Bobi dacă ar fi avut șansa să crească într-o familie lipsită de ură și violență. Se gândi la copilăria pură de care el a avut parte și ei nu.

Daniel se ridică de pe scaun, lăsă jurnalul pe masă și se duse la colegii lui:

–          Un accident nefericit, domnilor… Copiii aceștia au asistat la moartea tatălui lor, ar fi bine să terminăm repede ce au de făcut și să-i sunăm pe cei de la Protecția copilului să-i ia în custodie.

Echipa medicală luă corpul pe o targă și plecă să-l depune la morga spitalului. Criminaliștii terminară repede de întocmit raportul și plecară imediat după ei. Daniel rămăsese ultimul, urmând să aștepte pe cei de la Protecția copilului.

Lina se apropie de el:

–          De ce nu m-ați dat de gol colegilor dumneavoastră? Doar ați citit totul în jurnal…

Daniel își aprinse o țigară și expirând fumul în sus o întrebă:

–          Care jurnal?

Apoi luă caietul acela, rupse ultimele două pagini scrise cu o seară înainte și le băgă în buzunarul sacoului:

–          Voi scăpa de ele în drum spre secție.

Se așeză pe scaun aflat în fața celor doi copii încă speriați de faptul că fuseseră descoperiți:

–          Trebuie să-mi promiteți ceva. Amândoi. Veți fi dați spre adopție și aveți șansa să o luați de la capăt. Vreau să vă respectați și să vă cinstiți părinții pe care îi veți avea. Ne-am înțeles?

Cei doi încuviințară îmbrățișați și tăcuți. Daniel se ridică de pe scaun și îi mângâie pe creștet. Era pentru prima și ultima oară când acceptase o asemenea faptă, fiind sigur că asta îl va bântui probabil toată viața. Se uită pe fereastră, contemplând căderea nopții.

Undeva departe, în planul celest, corul de îngeri murmura un cântec de leagăn.

 

Au mai scris la duzină:

Ioana Soglu, almanahe, Scorpio, Dana Lalici, Vienela, Vienela doaronline, Adriana, Sonia, jora, carmen pricop, Pishky, file din poveste, Adrianaversuri, Max, anacondele

 

Publicitate