Duzina de cuvinte: Relicva

Cei doi bărbați îmbrăcați în halat alb priveau îngândurați placa de argilă ce se afla pe masa de laborator.

–          Ești sigur că nu este o farsă, profesor Alexander? întrebă cel mai bătrân, frecându-și bărbia.

Cel de-al doilea, mai tânărul său coleg, îi înmână acestuia un dosar destul de voluminos, cu coperți negre, cartonate și o etichetă pe care era inscripționat un cod lung și indescifrabil:

–          Aveți aici toate rezultatele analizelor și testelor efectuate asupra acestei plăci de argilă, profesor Schwartz. Fără îndoială, ea are mai mult de trei mii de ani vechime, iar zona în care a fost descoperită de arheologi îi atestă apartenența la cultura sumeriană. Cu certitudine,  scrisul este în akkadiană și este exclusă orice suspiciune legată autenticitatea acestei relicve. Cu siguranță nu este un fals. Și nici farsă.

Profesorul Alexander examină cu atenție relicva, privind-o prin lupa pe care o purta întotdeauna în buzunarul de la piept al halatului. Deși nu arăta acest lucru, era intrigat peste măsură de cele douăsprezece rânduri de simboluri cuneiforme așternute pe suprafața plăcii.

–          Bine, dar, cuvintele astea nu au nici un sens! Absolut nici unul!, răbufni intrigat.

Alexander îi făcu semn să se apropie de monitorul computerului ce se afla pe biroul de lângă fereastră:

–          Vreau să vă arăt, totuși, contrariul…, zise el, apăsând o succesiune de taste pentru a debloca ecranul.

Pe monitor apăru imaginea scanată a plăcii, cu semnele cuneiforme încadrate de chenare digitale, puse automat de programul de recunoaștere a caracterelor.

–          Mi-am permis să modific algoritmul de concatenare a simbolurilor, continuă Alexander. Am dezactivat filtrul de comparare cu matricea cuvintelor pe care le cunoaștem până acum din limbile sumeriană și akkadiană, cuprinzând toate dialectele din Mesopotamia. Am crezut ca și dumneavoastră, distinse coleg, că cele douăsprezece șiruri de cuneiforme nu reprezintă nimic, dar…

–          Dar?, întrebă intrigat profesorul Schwartz.

–          După aproape șase ore de lucru continuu, computerul a generat douăsprezece cuvinte inteligibile, pe care le aveți listate aici, continuă Alexander, înmânând colegului său o hârtie scoasă la imprimantă.

Acesta o citi dintr-o suflare, ridicând apoi sprâncenele a uimire:

–          Cred că dumneata îți bați joc de mine! Ce cuvinte sunt astea? ”Dezmâţ”… ”psiriduş”… ”exasperanțe”… ”asigurmand”… Ești sigur că programul nu a fost virusat de vreun hacker?

Alexander îl privea cu maximă seriozitate, descurajând bănuielile interlocutorului său:

–          Cuvintele sunt reale, profesor Schwartz! La fel ca și cele care urmează mai jos: ”iarnarcotic”, ”vienelar”, ”iubilură”, ”corolarma”, ”văztuneric”…

Se ridică de pe scaunul aflat în fața ecranului și continuă:

–          Am totuși o ipoteză, Schwartz, și probabil asta e singura explicație: după cum bine știm, pe vremea aceea, scrisul era o îndeletnicire destul de rară. Doar scribii puteau redacta sau citi mesajele acestea. Mă gândesc la un cod secret, prin care erau transmise informații cu caracter confidențial. Rădăcini de cuvinte, sufixe, terminații, care după o anumită cheie, pot fi puse cap la cap pentru a exprima ceva. Deși, ultimele trei rânduri de cuneiforme care au generat expresiile ”olimpotab”, ”curcosaur” și ”caneluridă” ar putea fi trimiteri la niște animale mitologice adorate de vreun cult minor al epocii…

Schwartz privi din nou lista, îngândurat, apoi, după câteva minute de tăcere dădu din cap, aprobator:

–          S-ar putea să ai dreptate, distinse coleg… s-ar putea să ai dreptate…. Uite, vezi ce mult înseamnă introducerea acestor computere în domeniul nostru de cercetare al limbilor antice… extraordinar!

Apoi îl bătu pe umăr pe tânărul său coleg, cu admirație:

–          Să știi că te invidiez! Ești pe cale să descoperi ceva ce va fi cu siguranță atracția următorului simpozion internațional de comunicări științifice, care va avea loc vara aceasta! Felicitări, profesor Alexander! Felicitări! Ei, dar te las acum să-ți continui munca….

Schwartz se îndreptă spre ieșirea din laborator, îngândurat și întristat în același timp. Simțea că gloria cu care se va acoperi tânărul său coleg va eclipsa munca sa depusă cu trudă în atâția ani.

Alexander rămase singur în laborator, privind cu fascinație bucata de argilă de pe masă. Oare ce mesaj ascundea? Ce secret cutremurător ar fi putut ascunde cele douăsprezece cuvinte?

Se îndreptă apoi spre fereastră, îngândurat și privi cerul. Apoi, pentru o clipă, se deplasă cu gândul în trecut, acum aproape trei mii de ani, imaginându-și un grup de scribi așezați în cerc, în jurul focului care usca plăcuțele de argilă. Unul dintre ei, pus pe șotii, propune colegilor săi să scrie cuvinte imaginare, ce vor fi folosite pentru un viitor exercițiu literar.

–          Nu, ar fi prea de tot, una ca asta… e imposibil!, gândi Alexander și, zâmbind, își alungă din minte gândul acesta năstrușnic.

Fără să vrea însă, descoperise adevăratul secret al celor douăsprezece cuvinte. Probabil cea mai veche duzină de cuvinte din lume.

Au mai scris pentru duzina de cuvinte:

Vienela, Scorpio, Sonia, Ioana Soglu, Bogdan, Adriana1, ComiCultural, calatoria perfecta, Griska, anacondele, carmen pricop, Adriana2, roxana, vavaly, Vladen, Dan, Raluca M., gelu odagiu, Radu Thor, Laura Laly, maya