Duzina de cuvinte: Tanti Jeni

 

Nu mă întrebați cum am găsit Cantina Socială, pentru că nu mai știu.

Îmi amintesc doar că treceam destul de des pe lângă ea în drumurile mele zilnice dar, pur și simplu, cred că nu o băgam de seamă. Simțeam însă mirosurile acelea inconfundabile de mâncare bună, știți voi, mirosurile acelea atât de apetisante încât te fac să zbori și să visezi la toate bunătățile făcute de mama sau de bunica, încă din frageda noastră copilărie. M-am gândit mereu că aromele acelea minunate care îmi încântau simțul olfactiv veneau de la o scară de bloc sau o casă din apropiere. ”Vreo gospodină pricepută gătește pentru familia ei”, gândeam eu și mi-i imaginam, cu un pic de ciudă, recunosc, pe norocoșii membrii ai familiei stând la masă și așteptând cu nerăbdare să fie serviți cu drag de gospodina lor cea iubitoare. Pentru că numai o gospodină iubitoare, care gătește cu suflet, poate face mâncare bună, vă spun eu! Ei, dar trecând atât de des pe acolo, începusem deja să ghicesc numai după miros meniul zilei pe care-l pregătea gospodina în cauză: într-o zi, ciorbiță de perișoare. În alta, somon la cuptor. Altă dată, o delicioasă ciulama de pui cu ciuperci. Numai bunătăți, dragilor! Deși eram grăbit în fiecare zi, datorită obiceiului meu de a pleca de acasă în ultima clipă, mă opream totuși pentru câteva momente în locul acela, micul meu paradis olfactiv, pentru a mă desfăta cu nesaț și pentru a scruta ferestrele blocurilor gri și anoste, poate-poate reușeam să identific unde locuiește bucătăreasa cea măiastră. De fiecare dată, însă, plecam promițându-mi că în ziua următoare căutarea mea va avea rezultat.

Au trecut zile, săptămâni, chiar luni, până când, într-o frumoasă dimineață de primăvară târzie, am descoperit aleea. Da, era o alee mică, îngustă, plasată între două blocuri imense și încărcate cu multe ferestre, etaje și scări. Cum de nu o văzusem până atunci? Deși ar fi trebuit să fie umbrită de coloșii de beton care o străjuiau, aleea era luminată într-un mod straniu, semănând cu una din potecile acelea vrăjite care duc la o destinație din altă lume sau din altă dimensiune. Aveam o întâlnire importantă în ziua aceea, de care puteau depinde multe lucruri din viitorul meu, dar… ufff… ce să fac? Dacă mâine nu voi mai observa aleea asta minunată? Doar am trecut de sute de ori pe lângă ea până acum și… M-am uitat la ceas… m-am uitat la capătul aleii… din nou la ceas… din nou la alee.. ”La naiba! Pot să spun că am fost răcit și să amân întâlnirea, doar am mai făcut asta și altădată și a mers”, m-am gândit eu atunci și am pășit cu hotărâre pe drumul proaspăt descoperit. Am fost surprins să aflu că această alee nu ducea la un loc vrăjit din altă dimensiune, ci la o curte împrejmuită de un gărduleț viu, cam de înălțimea unui copil. Curtea nu era nici foarte mare, dar nici foarte mică, ci așa, cât să te simți confortabil atunci când alergi înălțând un zmeu. Căci la asta m-am gândit când am văzut gazonul cel verde tonic din curte, tuns cu grijă și tocmai bun pentru alergat și rostogolit pe el sau pentru stat culcat pe spate, cu brațele desfăcute, privind cum ghemotoacele de nori pufoși plutesc jucăuș pe cerul albastru. Am intrat cu grijă în curte, trecând de portița de lemn, simplă, decupată în partea de sus în forma unui polonic și am pășit pe poteca pietruită, al cărei capăt ducea la o clădire cu un singur nivel, zugrăvită în galben – oranj, cu acoperiș roșu de țiglă, pe vârful căruia trona un coș înalt din care ieșea, în rotocoale albe și pufoase, un abur cu miros delicios.

”Deci asta era!”, mi-am zis, simțindu-mă precum Einstein când a descoperit Teoria Relativității, ” iată sursa mirosurilor acelora apetisante!” și am grăbit pasul pentru a ajunge degrabă la clădirea ce părea desprinsă din povești.  Pe măsură ce mă apropiam, inima îmi bătea din ce în ce mai tare, simțindu-mă ca și când m-aș fi îndreptat spre locul unde era ascunsă o comoară sau un secret străvechi.  Am pășit cu emoție înăuntru, prin ușa semi-deschisă și am descoperit holul scurt care ducea către ceea ce era o sală de mese ce părea că așteaptă primii musafiri pe ziua de azi. ”Normal! Doar se apropie ora prânzului!” mi-am zis, privind ceasul cu pendulă aflat pe peretele sălii. Mesele de lemn erau aranjate foarte frumos.  La fiecare din ele puteau lua loc patru sau șase persoane, în funcție de numărul de scaune de lemn cu spătarul înalt care își așteptau cuminți mușterii.

Pe fiecare masă, acoperită de o față albă cu dungi discrete portocalii, erau așezate farfuriile și tacâmurile, puse ca la carte: furculița în stânga farfuriei, cuțitul și lingura în dreapta iar deasupra, lingurița pentru desert. Pe mijloc se afla suportul de șervețele și oliviera ce conținea sticluțele de ulei și oțet, precum și recipientele de ceramică pentru sare, piper, boia și alte condimente indispensabile unei mese delicioase.

Aș fi vrut să mă așez la una din aceste mese, probabil undeva lângă fereastră, și să aștept să vină cineva cu meniul zilei, dar mi-am adus aminte că nu am suficienți bani la mine. Brusc, mi s-a făcut ciudă că am intrat, mai ales că din bucătărie venea un miros care îmi copleșea simțurile… ce-mi amintea de un anumit fel care… hmmm…

–          În sfârșit, ți-a trecut prin cap să intri!, spuse o voce feminină, puternică și melodioasă.

M-am întors și am zărit-o pe cea care le rostise: o femeie înaltă și zveltă, cu părul roșcat și vâlvoi, privirea albastră și pătrunzătoare, stând în ușa bucătăriei cu mâinile în șold și bătând tacticos din picior a nerăbdare.

–          Hai, vino încoace și apucă-te de curățat cartofii ăștia, că doar nu o să stai să mă contempli muncind!, zise femeia și, stergându-și repede mâinile pe șorțul albastru, se răsuci pe călcâie și intră vijelios înapoi în bucătărie.

Am urmat-o de îndată și am descoperit o încăpere cu spațiu generos, pereți înțesați de dulăpioare suspendate, rastele pentru vase și instrumente de bucătărie, unde stăteau ordonate farfurii de diferite mărimi, palete, teluri și un poș. Pe un peret întreg se afla sofisticată instalație pentru gătit, formată din două cuptoare, o plită și un aragaz cu patru ochiuri pe care se aflau deja două tigăi în care sfârâiau cuminți niște…. Cum? Nu se poate! Plăcințele de cartofi?

–          Nu te mai zgâi la aragaz și pune mâna pe cuțitul ăla! Acum termin ce mai am prin castron, am nevoie de compoziție nouă și nu am chef să stau toată ziua după tine!, îmi spuse poruncitor femeia cu părul roșcat și vâlvoi.

Din reflex am luat cuțitul aflat pe masa de lucru și am început să curăț cartofii, cu o îndemânare de parcă asta aș fi făcut toată viața. Între timp, bucătăreasa scotea plăcințelele aurii de cartofi din tigaie și le așeza tacticos pe o farfurie întinsă, pe care se afla un șervet mare de hârtie pus acolo pentru a absorbi uleiul. Ah, ce aș fi vrut să gust măcar una!

–          Răbdare, Gheorghe, răbdare! Terminăm tranșa a doua și apoi ne delectăm în voie cu plăcințelele astea crocante, îmi zise bucătăreasa, de data asta cu un ton blând și un zâmbet cald și luminos.

Am rămas uimit că-mi spusese pe numele de familie și mă privea ca și cum ne știam de-o viață:

–          Dar de unde știți cum mă cheamă? Ne cunoaștem, cumva?

Bucătăreasa scoase cu grijă o nouă șarjă de plăcinte pe o altă farfurie întinsă,  se șterse pe mâini de șorțul albastru și îmi întinse mâna privindu-mă blând de data asta:

–          Am uitat să mă prezint! Mă numesc Jeni. Dar poți să-mi spui tanti Jeni, ca toți cei care vin pe aici pe la Cantină.

Apoi puse din nou ulei în tigaie și cu o lingură de lemn, porționă ultimele plăcințele de cartofi pe care le așeză în uleiul încins, acolo de unde se auzi din nou corul sfârâielilor. Bucătăria se umplu din nou de mirosul acela minunat pe care-l savuram cu nesaț…. Luă cartofii pe care îi curățasem, îi spălă într-un jet de apă rece, după care  îi dădu pe răzătoarea pe care o luă de pe masa de lucru, folosind latura cu textura fină. După ce a ras fin toți cartofii, tanti Jeni scurse bine din castron lichidul acela roșiatic care se lasă din cartofi și, în mod apoteotic, sparse niște ouă și presără niște făină peste compoziție și amestecă totul energic până la omogenizare. Apoi adăugă sare și piper negru și măcinat, după gust, amestecând din nou.

–          Raportul ar fi cam de două ouă și trei-patru linguri de făină la șase cartofi mari, zise dumneaei, observând că urmăresc cu atenție procesul de producție. După care iau cu lingura asta mare de lemn, porționez ca și cum aș face chifteluțe, și pun în tigaia cu ulei încins, turtindu-le pe fiecare până devin plate. Încap cam vreo cinci plăcințele odată, preciză tanti Jeni și procedă întocmai.

Apoi îmi întinse zâmbind o farfurie plină cu plăcințele calde. Nu am rezistat și am înșfăcat, mușcând cu nesaț dintr-un colț. Mmmmm, ce bună și crocantă era! Îmi amintea de copilărie și de plăcințelele de cartofi făcute de bunica.

–          Kremzli! Așa le zicea bunica mea la plăcințelele astea! I-am spus cu gura plină lui tanti Jeni, în timp ce dumneaei punea la prăjit ultimele gogoloaie porționate.

Am savurat minute întregi din acele bunătăți simple dar care umplu sufletul celui care le gustă. Apoi, cu un gest de renunțare, m-am așezat sătul pe unul din scăunelele aflate lângă măsuța de la fereastră și am oftat îndelung. Tanti Jeni acoperi cu un șervet plăcințelele rămase și păstrate pentru a fi servite mai târziu.

–          Dorești o cafea?, mă întrebă dumneaei luând un ibric argintiu din raftul de lângă aragaz.

–          Eh, niciodată nu e prea târziu pentru o cafea bună, mulțumesc! i-am răspuns.

Tanti Jeni puse apa la fiert apoi scoase din dulăpior două cești de porțelan pe care le așeză pe măsuța de lângă mine. Scoase dintr-un dulăpior un borcan ceramic plin cu cafea și presără din el două lingurițe în ibricul de pe aragaz, umplând bucătăria de o aromă puternică și delicioasă de cafea proaspăt râșnită. Când aceasta a fost gata, tanti Jeni veni cu ibricul și turnă cu grijă cafeaua în cele două cești. Acoperi ibricul cu o farfurioară și se așeză pe celălalt scăunel de lângă geam.

–          Eeeeh, ce bună e o cafeluță după o tură de gătit!, zise dumneaei sorbind o înghițitură.

Am procedat și eu întocmai și am simțit îndată cum cafeaua puternică și aromată îmi invadează toate simțurile și mă face să plutesc… Apoi mi-am amintit:

–          Așa, tanti Jeni, că era să uit: cum se face că mi-ai zis pe nume? De unde știi cum mă cheamă? Mă cunoști de undeva?

Dumneaei lăsă jos ceașca de cafea,  cu o privire surprinsă și nevinovată :

–          A, da? Așa am făcut? Hm… Cred că am cunoscut pe cineva care seamănă cu tine și te-am confundat… Coincidență de nume, cum ar veni…. Dar să știi că te așteptam! Am văzut cum dădeai târcoale de ceva vreme pe lângă alee, dar parcă nu îndrăzneai să vii încoace. Apropo, unde trebuia să fii azi?

Brusc mi-am adus aminte de întâlnirea aceea…

–          Ah, nu trebuia să fiu nicăieri, tanti Jeni, am zis râzând forțat. Te căutam pe dumneata, dar nu știu de ce nu am văzut aleea până acum!

Știa că o mințisem, văzusem asta în privirea ei pătrunzătoare. Dar nu puteam să-i spun adevărul, mă temeam să nu mă gonească acum din locul acela în care mă simțeam foarte bine și să mă trimită acolo unde ar fi trebuit să fiu la ora aceea… Dar mai ales, mă temeam că dacă plec, nu voi mai găsi niciodată aleea spre Cantină.

Atunci am auzit un fâlfâit de aripi și am zărit un porumbel care se așeza pe pervazul ferestrei.

–          Ah, avem vești! strigă surprinsă tanti Jeni și, punând pe măsuță ceașca de cafea, deschise fereastra și lăsă porumbelul să se așeze pe mâna ei.

Atunci am observat că pasărea avea la gât un colier de care era legat strâns un săculeț de piele.

–          Hai, dragule, odihnește-te, doar vii de departe! îi șopti drăgăstos tanti Jeni mângâindu-l pe creștet.

 

Apoi desfăcu săculețul de la gâtul porumbelului și scoase de acolo un sul mic de hârtie, legat cu o fundă subțire, roșie. Îl desfăcu și citi cu nerăbdare conținutul a ceea ce părea un mesaj.

 

–          La naiba! Iar întârzie transportul! strigă furioasă tanti Jeni, mototolind micul petic de hârtie și aruncându-l la coș. Ce mă fac până mâine fără ingrediente? Oare ce o să gătesc?

Oftă prelung și se așeză abătută pe scăunelul de lângă geam.

–          Nu mai am maia pentru pâine! Nici ulei sau oțet pentru bait, doar am lăsat fazanul acela la fezandat!

Se ridică de pe scaun și începu să se plimbe de colo-colo prin bucătărie, bombănind încruntată:

–          Să-i cer lui nea Ghiță Măcelarul un antricot de vită. O să-l fac turnedo… Tai niște ceapă julien… fac sosul înăbușit… O să-i dau și lui o porție, poate acceptă trampa…

O priveam cum se consumă din cauza problemelor ivite. Întârzierea acelui transport părea o chestiune serioasă.

–          Tanti Jeni, ajunge cu atâta frământare! I-am zis cu hotărâre în glas. Până mâine n-o fi foc dacă nu vin acele ingrediente! Uite, vin eu dis de dimineață și, când va ajunge marfa  te ajut cu descărcatul și pusul în cămară, să terminăm mai repede! Cât ai zice ”a carameliza” sau ”bomboane glasate”, totul va fi descărcat și aranjat în cămară! Apoi dumneata o să te apuci de gătit.

Se așeză din nou pe scăunel, respirând adânc. Se liniștise.

–          Bun, atunci te aștept dis-de-dimineață, cum ai promis! Acum poți pleca, voi închide Cantina până mâine, îmi zise tanti Jeni zâmbind. Și să nu te temi că nu mă vei găsi! Odată ce ai descoperit aleea, ea ți se va dezvălui întotdeauna!

Apoi îmi puse la pachet câteva plăcințele de cartofi și îmi ură drum bun.

(Acesta este un fragment din romanul ”cooking-fantasy” în lucru, intitulat ”Cantina Socială”, ușor modificat pentru a se conforma duzinei de astăzi. Pentru mai multe detalii despre tanti Jeni și aventurile ei culinare, puteți accesa arhiva blogului ”Cantina Socială”).

 

Pentru duzina de astăzi au mai scris: Sonia, Dan, Some Words, oglinda lui erised , Scorpio, Adriana, Vienela, dia naicu, adicherish, Matilda, Radu thor, Adrian, maya, Ioana, Abisurile, roxana, vavaly

 

Publicitate

Duzina de cuvinte: DEC@LOG.OPT

 

,,Să nu dorești casa aproapelui tău; să nu dorești femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui și nici unul din dobitoacele lui și nimic din câte are aproapele tău!” (Exodul 20, 17).

 

 

Soarele se pregătea să apună în spatele munților acoperiți de covoare de brazi și învăluiți într-un strat gros de ceață.

–          Până la urmă, cum facem? întrebă unul din cei doi bărbați așezați în jurul focului ce ardea în fața lor.

Frigul se lăsase odată cu căderea nopții și, deși erau îmbrăcați cu haine groase, stăteau ghemuiți, încălzindu-și mâinile la flăcările ce țâșneau iute din rugul aprins de aproape o oră.

–          Nu acum, nu noaptea… Trebuie să găsim prilejul în timpul zilei. Trebuie să pară accident, răspunse celălalt, aprinzându-și pipa.

Erau de trei zile la stână, fiecare cu turma sa de oi. Ieri sosise celălalt, al treilea cioban, cu o turmă ceva mai mare decât a celor doi, dar cu oi mai frumoase și mai grase, cu lâna curată și mai deasă. Se împrieteniseră repede. Ciobanii se întâlneau destul de rar pe munte și orice prilej de felul acesta era exploatat pentru a face schimb de informații.

–          Am stat cu ele vreo lună pe o pajiște aflată la numai două zile de mers, în direcția aceea, le spusese noul venit. Iarba este mai hrănitoare și mai deasă decât în orice al loc din părțile astea de munte. Le puteți duce și voi acolo!

Odată cu căderea nopții se despărțiseră pentru a se odihni, fiecare în colțul lui de stână. Însă Arpad îi făcu semn prietenului său să vină cu el pentru a discuta ceva. Îi încolțise o idee ce nu-i dădea pace.

–          Vom scoate bani frumoși pe oile astea, nu înțelegi? Uită-te numai la aceea cu lâna sură! Le putem vinde oricui la târgul de peste deal, acolo unde nu ne cunoaște nimeni!

Celălalt era însă circumspect. Deși îl atrăgea ideea de a câștiga bani mulți, faptul că trebuia să ia viața unui confrate de al lor nu prea îi era pe plac.

–          Vom alerta câinii, Arpad! Uite ce câini mari și fioroși are… Doar dacă ne apropiem de el, vor mârâi și ne vor ataca!

Focul devenea din ce în ce mai intens, luminându-le chipurile îngândurate.

–          Cu ei vom începe primii, zise Arpad. Îi ademenim și îi înjunghiem. Sunt doi, luăm fiecare câte unul. Ursu, doar te pricepi la mânuit brișca!

Priviră la cei doi câini ce dormeau ghemuiți, unul la stânga și celălalt la dreapta culcușului stăpânului lor, ca niște străjeri. În jur domnea o liniște profundă, întreruptă din când în când de pocnetul lemnelor aflate pe foc.

–          Ziua e mai greu, ne poate vedea cineva, continuă Arpad. Trebuie să acționăm acum!

Una dintre mioarele noului venit începu să behăie, probabil în somn. Îl văzură apoi pe cioban trezindu-se și îndreptându-se către ea.

–          Ah, ce i-aș fi ras una peste bot! zise înciudat Arpad, uite cum mi-l scoală pe stăpânul ei și ruinează totul!

Cei doi priveau cum ciobanul încercă să liniștească oaia. Părea că vorbește cu ea, mângâind-o și șoptindu-i ceva. După câteva minute se lăsă din nou liniștea și se duse la culcare.

–          Uite, și oile îl cunosc și simt pericolul! zise Ursu îngrijorat.

–          Ești prost! Cum poate o oaie să audă ce vorbim noi aici și să-l alerteze pe stăpânul ei? râse Arpad privindu-și condescendent prietenul.

Stelele străluceau puternic, înconjurând luna nouă, ca niște semne ce alcătuiau un soi de tipar celest. Focul începu să scadă în intensitate, aruncând scântei ce se stingeau într-un vaiet mut. La un moment dat, lemnele trosniră, slobozind o limbă de foc ce sui în aer, făcându-i pe cei doi să tresară.  Arpad îl luă pe Ursu de mână și-l privi cu ochi scânteietori, părând un demon al nopții:

–          Ne luăm fiecare câte un șorț de piele, să nu ne murdărim straiele de sânge… Nu trebuie să pierdem momentul, înțelegi?

Ursu îl privi înfricoșat și, ca hipnotizat, se ridică și se îndreptă spre cabana cea mică, luând de acolo șorțurile ce le foloseau când mulgeau oile. Îi dădu unul lui Arpad și, scuipând în sân, scoase cuțitul de la cingătoare. Arpad făcu la fel. Cele două lame scânteiară scurt, părând că prind viață.

Totul se desfășură rapid. Se îndreptară tiptil către câini, tăindu-le beregata și ținându-i apoi de bot, să nu scâncească. Se stinseră repede. Se îndreptară apoi către culcușul stăpânului lor. Spre surprinderea lor, acesta îi aștepta trezit, în picioare.

–          Nu trebuia să faceți asta… Ați irosit degeaba viețile lor… O vreți doar pe a mea, de ce atâta risipă? zise acesta întâmpinându-i cu mâinile depărtate, ca de bun venit.

Arpad și Ursu îl privea cu ochii injectați, pregătiți pentru crimă. Păreau doi lupi gata de atac, așteptând momentul în care prada ar fi dat un moment de slăbiciune.

–          Nu te lupți pentru viața ta? Îl întrebă Arpad scrâșnit, plin de ură.

Ciobanul îi privea liniștit pe cei doi agresori. Avea un chip luminos, privind moartea cu zâmbetul pe buze și cu ochi limpezi, ca un miel pus pe altarul de sacrificiu:

–          O singură rugăminte am la voi… Să nu-i spuneți mamei că am murit, dacă vă veți întâlni cu ea sau cu trimiși de ai ei. E bătrână și senilă, nu vreau să-și petreacă restul vieții copleșită de durere. Sunt gata…, spuse el și își împreună mâinile ca pentru rugăciune.

Primul se repezi Arpad, slobozind un urlet înfiorător de fiară pregătită să ucisă, lovindu-l de câteva ori cu cuțitul în inimă. Ursu prinse curaj și se năpusti și el asupra victimei, terminând treaba. Ciobanul muri cu ochii deschiși.

Cei doi își priveau victima, răsuflând greu și sacadat.

–          Gata s-a sfârșit, zise Ursu ștergându-și de șorțul de piele lama cuțitului ce șiroia de sânge.

–          Încă nu s-a sfârșit… zise Arpad spintecând dintr-o singură mișcare beregata prietenului său.

Ursu îl privea uimit, ținându-se de gâtul din care țâșnea cu putere sângele și se prăbuși horcăind.

–          Îmi pare rău, prietene, dar ne-ai fi dat în vileag… Erai prea slab pentru asemenea lucru. Îmi pare rău, șopti Arpad privindu-și partenerul cum se stinge ghemuit lângă victima lor.

Liniștea se lăsase din nou peste stână. Se auzea doar respirația sacadată al lui Arpad care își contempla opera. Voia să mănânce ceva, apoi să se ducă la culcare, urmând ca dis de dimineață să conducă cele trei turme de oi către târgul de peste deal. Se așeză în genunchi obosit de efort, încercând să se liniștească.

Apoi din întuneric, țâșni umbra însângerată a unuia dintre câini, care cu un ultim efort se repezi, înfigându-și colții în gâtul lui Arpad. Lupta fu scurtă, victima neputând face față asaltului, apoi cu un ultim scâncet, câinele se stinse lângă trupul victimei sale care rămase inert. Ultimul gând al lui Arpad fusese îndreptat către neputința lui Ursu care nu fusese în stare să ucidă patrupedul.

Oile se treziseră, behăind în cor, ca niște bocitoare care plângeau viețile irosite în acea noapte fatidică. Apoi, tăcură pe rând, cufundându-se din nou în somn. Focul se stinse și el într-un târziu, făcând stelele să strălucească și mai puternic pe cerul ce părea sângeriu.

Undeva, departe, în planul celest,  îngerii cu ochi înlăcrimați murmurau în cor un început de baladă.

 

Au mai scris la duzină: Vladen, Scorpio, oglinda lui erised , ComiCultural, Dan, bloodie, dan, Sonia, roxana, Vero, maya, Ioana Soglu, Adriana, Vienela, Drugwash, Some Words, Raluca M., adicherish, dia naicu, Radu Thor