My virtual Outback

Avatar

Posted in Arte și meserii by cristiangheorghe on decembrie 20, 2009

”Avatar” se anunță ca fiind o capodoperă cinematografică. Este un film în care James Cameron a împins limitele cinematografiei către un prag ce va fi cu greu depășit de altcineva,foarte curând. Un film în care nu numai superbele efecte speciale, peisajele sau mimica și cinematica personajelor generate pe computer impresionează, ci și povestea în sine. Întâlnim aici idei regăsite și în alte filme precum ”Dansează cu lupii”, ”Alien” ( păi, se putea altfel, domnule Cameron?), ” Matrix”sau ”Dune”, idei din care autorul filmului a scos tot ce este mai bun și le-a împletit, precum șnurul unui mărțișor, în jurul unei frumoase povești de dragoste și a dramei trăite de locuitorii și ecosistemul planetei Pandora: o dramă ce o regăsim de atâtea ori de-a lungul istoriei noastre, trăită de acele  civilizații devastate de cuceritorii nemiloși și avansați tehnologic.

Cred că este foarte greu ca acest film să rateze vreun ”Oscar”. Dar mai mult decât atât, este un film pe care-l veți iubi. Drept pentru care, îl recomand cu căldură.

Reclame
Tagged with: , ,

Fuziune

Posted in Arte și meserii by cristiangheorghe on noiembrie 15, 2009

”C est la vie” : o piesă foarte frumoasă, rezultatul fuziunii neașteptate dintre muzica electronică ( Jean Michel Jarre) și muzica tradițională nord-africană  reprezentată prin vocea absolut superbă a Natachei Atlas, care încântă și tulbură: ”…whispers and cries… flesh, all dust, all… love and tears… c est la vie!”

Enjoy!

De revenire

Posted in Arte și meserii by cristiangheorghe on noiembrie 13, 2009

Așa, de revenire, una săltăreață de Emerson Lake & Palmer: Hoedown ( adaptare dupa Aaron Copland). Hop și așa! Zii, măăăă!!!!

Francesca

Posted in Arte și meserii, Diverse și neprevăzute by cristiangheorghe on octombrie 14, 2009

Fraților, ieri mi-am luat o zi liberă. Tot ploua afară, m-am trezit târziu, am zis să iau rucsacul în spinare și să mă plimb un pic, poate mai îmi limpezesc creierii. După ce am oprit la un MacD pentru un popas și pentru postarea zilnică de la Cantina Socială, mi-am zis: ”la naiba, hai să văd un film!”. Cred că n-am mai fost la un film ziua în amiaza mare de foaaaarte multă vreme. În fine, m-am dus la ”Francesca” să văd și eu ce capodoperă a creat domnu Bobby Păunescu, cu gagica lui în rolul principal ( Monica Bârlădeanu). Filmul rulează la Movieplex. Mi-am luat, deci,  o găleată de floricele și o cisternă de cola și … la treabă!

 M-am liniștit un pic când am văzut că filmul e produs de Bobby P. și de Cristi Puiu. M-am gândit că domnu Puiu nu o fi stat deoparte și a pus și el umărul un pic la regia filmului, deși pentru scenariu și regie este creditat doar Bobby Păunescu. Despre Monica Bârlădeanu nu pot spune lucruri rele. Nu excelează ca actriță profesionistă, însă face un rol bun, chiar mai bun decât cele precedente în care am mai văzut-o ( ”Moartea d-nului Lăzărescu” și episodul acela din serialul ”LOST” în care apare cu numele ei americănesc, Monica Dean). În filmul ăsta, Monica o interpretează pe Francesca, o tânără educatoare de pe plaiurile mioritice,  care are un vis: să plece în Italia, să lucreze acolo și cu banii strânși să înființeze o grădiniță pentru copii românilor emigranți din țara prietenă. Ea insistă să plece deși atmosfera în Italia nu este propice pentru români ( ”Curva de Musollini care vrea să ne vadă morți… Primarul ăla idiot din Verona care a declarat orașul liber de români…”). Prietenul ei, Miță, un tânăr freelancer cu aer de combinator, ar urma și el să vină acolo în Italia, imediat ce își lichidează afacerile în România. Deși lucrurile sunt aranjate cu multă grijă, planul Francescăi eșuează: Miță este ucis de cămătarii ( romi, cum altfel?) care nu reușesc să recupereze de la el o sumă importantă de bani ( parcă vreo 6000 de Euro, dacă am înțeles bine). Finalul acesta este previzibil, către el ne împinge toată acțiunea filmului, toate avertismentele celor din jurul Francescăi… De fapt, tocmai Francesca este singurul personaj rupt de realitate din acest film, prin idealul ei și  modul în care se implică și pune problemele. Păcat! Visele mor, iar realitatea ucide. Cam acesta este mesajul pe care l-am perceput din acest film. Dacă mai plouă și aveți chef de o dramă românească din noul val cinematografic, vă recomand cu căldură acest film. Căldura din sala de cinema evident .

 

Despre zid

Posted in Arte și meserii by cristiangheorghe on august 31, 2009

Iulie 1978. Erau aproape faliți. Nimeni n-ar fi crezut că după succesele imense cu ”The Dark Side Of The Moon” și ”Wish You Were Here”, grupul Pink Floyd ar putea fi la un pas de destrămare și în pragul falimentului. Turneul de promovare al albumului” Animals” avusese un succes acceptabil, dar lumea nu putea accepta prea ușor ideea lui Waters că oamenii se împart în Câini, Porci (three different ones) și Oi. Pe de altă parte, plasamentele financiare nefericite și taxele mari au făcut ca cei patru membrii Pink Floyd să piardă sume imense. Aveau nevoie rapid de o infuzie de capital. Foarte rapid. 

În ziua aceea, Roger Waters se îndrepta spre studioul de înregistrări unde avea programată întâlnirea cu colegii de trupă. Nu se văzuseră de ceva vreme, relațiile erau destul de încordate însă vremurile grele trebuiau să-i unească din nou.  Își aprinse o țigară și intră în studio: ”Băieți, am o idee. Trebuie să știu părerea voastră. Dacă sunteți de acord cu ea și vreți să lucrăm împreună e ok. Dacă nu, voi  porni acest proiect singur.”

Ideea îi venise după un concert de pe Stadionul Olimpic din Montreal cu doi ani în urmă. Atunci, chiar în fața sa  în primul rând, se afla un grup destul de exaltat, probabil aflat sub infuența halucinogenelor și a alcoolului. Un individ  din acel grup începuse să se agite, să urle, vrând parcă să provoace o mică revoltă în fața scenei. Pink Floyd cânta ”Shine On You Crazy Diamond”  iar picătura care a umplut paharul a fost urletul individului cu pricina: ”cântă Carefull with that axe, Roger!” În momentul acela Waters n-a mai rezistat și l-a scuipat pe scandalagiu drept în față, gest pe care l-a regretat amarnic atunci și mult timp după aceea.

Le-a reamintit acum acest incident colegilor de trupă, precum și gândul său de a construi în timpul unui spectacol un zid între ei și audiență.”Știți, după faza aceea nu mai aveam decât un singur gând. Să construim un zid între noi și spectatori. Între timp, încurajat de prietenul nostru Bob ( Ezrin), ideea zidului s-a dezvoltat în mintea mea. Mă gândesc la o operă muzicală despre acel zid care ne separă și ne izolează pe noi ca indivizi, un zid construit din temerile noastre, complexele noastre și regulile sociale din ce în ce mai absurde și de neînțeles…Și pe care noi singuri putem să-l dărâmăm atunci când avem puterea să o facem”.

David Gilmour, Nick Mason și Richard Wright s-au gândit minute bune la ceea ce le spusese Waters. Fiecare își lansase câte un album solo, dar fără mare succes la public, așa că trebuia să ia o decizie rapidă pentru a redresa cumva situația în care se aflau. Primul care deschisese discuția a fost Gilmour: ” OK, eu zic să o facem. E singura noastră șansă de a ieși din acest impas. Chiar dacă acesta va fi ultimul nostru album sub numele Pink Floyd, trebuie să încercăm.” ceilalți doi au fost și ei de acord.

Înregistrările au început o lună mai târziu și au mers strună, sub conducerea dictatorială a lui Waters care a vrut ca totul, absolut totul să sune perfect. Albumul ”The Wall” a fost lansat în 1979 și a avut un succes imens, devenind unul din albumele rock cele mai apreciate până azi.

Dar orice capodoperă are prețul său: covârșit de presiunea impusă de Waters și afectat de marginalizarea sa din punct de vedere creativ, Rick Wright nu a mai putut suporta și a părăsit grupul la sfârșitul turneului ” The Wall”…

Tagged with: , , ,

Brazil

Posted in Arte și meserii by cristiangheorghe on august 23, 2009

Să vă spun cum e cu filmul ”Brazil” (1985) semnat Terry Gilliam, regizor și co-scenarist. Puteți vedea acest film dacă: a. vă plac distopiile S.F. și (sau) b. vă plac filmele lui Terry Gilliam.

Am văzut recent acest film din curiozitate, cunoscând sketch-urile animate ale lui Terry Gilliam apărute în serialul TV ”Monty Python Flying Circus” și un alt film al maestrului, ”Armata celor 12 maimuțe”.

”Brazil” este o variantă a clasicului orwellian ”1984” trecut prin filtrul imaginației debordante a lui Gilliam precum spirtul medicinal filtrat prin pâine. Într-o societate totalitaristă bazată pe un riguros sistem birocratic, tânărul Sam Lowry, un privilegiat al sistemului, se îndrăgostește ( inițial în vis apoi în realitate) de o tânără din clasa de jos ( Jill Layton) iar în încercarea sa de a o cuceri devine inamicul numărul unu al sistemului, fiind acuzat până la urmă de terorism. Finalul filmului se desfășoară într-un ritm extrem de alert lăsând impresia până aproape de sfârșit că băiatul rămâne cu fata  și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Eroare: acest final fericit are loc doar în imaginația lui Sam care se află pe scaunul de tortură, cu mințile rătăcite.

Atmosfera filmului este un amestec între filmele ”noir” ale anilor 30-40 și expresionismul german din aceeași perioadă, arhitectura clădirilor și uniformele poliției având un puternic iz nazist. Un element obsesiv îl reprezintă conductele, omniprezente în viața de zi cu zi, fiind un simbol subliminal al birocrației.

De ce se cheamă ”Brazil”? Deoarece tema muzicală a filmului, repetată în diverse variante, este piesa lui Ary Barosso. ”Brazil”. Sigur o cunoașteți.

În esență un film bun, devenit ”cult” cu trecerea anilor. Din punctul meu de vedere, privit ca distopie, nu transmite nici un mesaj nou sau deosebit față de alte filme de gen. Privit însă ca exercițiu de imaginație a lui Terry Gilliam, consider că filmul este o capodoperă.

Lara

Posted in Arte și meserii, Diverse și neprevăzute by cristiangheorghe on iulie 5, 2009

1.

Razele lunii luminau biroul prin fereastra acoperită de gheață.  Masa de scris era plină de hârtii, unele mâzgălite ca niște ciorne, altele pline de rânduri caligrafiate frumos. Lara se apropie și atinse ușor cu palma hârtiile. Erau pline de versuri. De când se mutaseră împreună la Varykino, Yuri scria mult. Dorul de familia lui aflată acum în exil, își spuse Lara, asta îl face să scrie atât. Îl iubea. Îl iubea de când fuseseră împreună acum câțiva ani în spitalul de campanie de pe front, el ca doctor și ea ca asistenta lui. Știa în momentul acela că este căsătorit și nu poate fi al ei așa cum și-ar fi dorit.  Atunci îl iubea pe Yuri Jivago, doctorul.   Acum însă era doar al ei.  Doar ei doi în vila de la Varykino, înfruntând împreună vitregiile iernii și ale revoluției bolșevice. Ea și Yuri Jivago, poetul.

Luă și răsfoi încet paginile așezate cu grijă într-un teanc, caligrafiate frumos. Pe prima pagină scria mare: LARA.  Undeva, departe, se auzeau lupii sfâșiind tăcerea nopții cu urlete lungi.  Dar Lara nu-i auzea. Era fascinată de ceea ce citea, de poeziile pline de dragoste ale lui Yuri. Pagină cu pagină descoperi că toate erau pentru ea. Toate. ”Oh, Lara, Lara mea… Lara, Lara…” Chemarea unui îndrăgostit. Niciodată n-ar fi crezut că numele ei poate avea o asemenea rezonanță intensă și caldă. În toate poemele era  numai ea, văzută prin ochii și sufletul  de îndrăgostit al lui Yuri. Într-o poezie era caldă și luminoasă. În alta era o zână, o făptură eterică. În altele îi descria mângâierile, săruturile. Era toată, peste tot. Ochii albaștrii i se umplură de lacrimi de mulțumire și recunoștință.

Așa o găsi Yuri când intră în cameră. Lara stătea în picioare citind cu lacrimi în ochi. Razele lunii mângâiau părul ei auriu. El se apropie încet de Lara pe la spatele ei și îi cuprinse ușor mijlocul cu brațele. Au tăcut pentru o vreme.  ”Yuri… nu sunt eu aceasta, aici în poeziile tale… Nu sunt eu…”, șopti Lara. Yuri oftă:  ” Ba da, draga mea…  Tu ești… Toată…”. Lara se smulge ușor din brațele lui și se întoarse privindu-l în ochi.  ” Ba nu, dragul meu… Tu ești…”

Afară, urletul lupilor se auzea din ce în ce mai aproape…

2.

Lara: N-ar fi fost minunat sã ne întâlnim înainte ?

Jivago: Înainte, da.

Lara: Ne-am fi cãsãtorit și am fi avut o casã plinã de copii…Dacã am fi avut copii, ce ai fi vrut, fatã sau bãiat ?

Jivago: Cred cã am putea înnebuni, gândindu-ne la toate astea !

Lara: Eu mã voi gândi întotdeauna…. Azi nu scrii ?

Jivago: Nu, azi nu.

(aceste două secvențe descrise mai sus sunt din filmul „Doctor Jivago” . Nu le-am regăsit și  în romanul lui Boris Pasternak. Sau n-am știut eu să le caut…)

Tagged with: , ,

Celsius 233

Posted in Arte și meserii, Diverse și neprevăzute, Social by cristiangheorghe on iunie 26, 2009

Imaginați-vă că mâine s-ar da o lege prin care cărțile ar fi interzise. Editurile, bibliotecile și librăriile vor fi trecute în afara legii și închise. Lumea se va delecta și va primi informații doar prin intermediul uriașelor ecrane-plasmă TV din sufragerie și prin ziarele pline cu poze sau succesiuni de desene fără cuvinte, ca niște comics-uri fade.  Oameni cu creierele spălate.

”Romanele fac rău”, ne vor spune. ”Ele povestesc despre oameni care nu există și cei care le citesc duc o viață nefericită pentru că ar vrea să trăiască o viață care nu există”, ne vor spune. Vor da și exemple:” E, asta e adâncă:”Etica” lui Aristotel. Cine a citit-o s-a crezut superior celui care n-a citit-o. Toți trebuie să fim la fel. Pentru fericirea tuturor, cel mai bine e să fim deopotrivă.”

Nu toți oamenii vor accepta această lege. Unii vor ascunde cărțile pentru a salva ceva din moștenirea literară a civilizației. Pompierii vor deveni  însă executorii legii. Misiunile lor prin care odinioară stingeau focul și salvau vieți, se vor transforma în expediții de pedeapsă în care vor adulmeca ascunzătorile, vor găsi cărțile și le vor arde.  Vor aresta oamenii care le ascund. Cărțile vor arde într-un  mic rug public. Furtunurile pompierilor vor stropi maldărul de cărți proscrise cu suficient kerosen încât să asigure arderea lor la temperatura de 233 grade Celsius. 451 Fahrenheit. Temperatura la care hârtia arde complet. Vor exista oameni care vor prefera să ardă împreună cu cărțile lor. Alții, pentru a nu fi prinși, vor memora o carte întreagă pe dinafară și își vor dedica restul vieții prin a o recita celor care vor să o asculte.  Aceștia se vor transforma în ”Oameni-Cărți” și vor trăi într-o comunitate ascunsă în mijlocul naturii, departe de amenințarea pompierilor. Ei nu vor mai purta nume de oameni ci nume de cărți: ”Bună ziua, eu sunt „La rãscruce de vânturi”de Emily Bronte iar ea este „Corsarul”de Byron.”

Cărțile nu vor supraviețui pe hârtie ci sublimate în pasaje memorate și trăite de oameni.

Cam asta e lumea în care se desfășoară acțiunea filmului ”Fahrenheit 451” de Francois Truffaut, ecranizare a romanului omonim al lui Ray Bradbury.

Acum, în zilele noastre, din ce în ce mai puțini oameni citesc. Din ce în ce mai puțini copii. Editurile promovează cărțile ca pe un produs comercial, trecând pe plan secundar însăși esența lor: fiorul de a descoperi o lume, o idee, vieți sau destine.

Cât de departe credeți că suntem de acest viitor descris mai sus?

Dacă ați alege să deveniți Om-Carte, cu ce titlu v-ați identifica pentru a trăi în eternitate?

The Point

Posted in Arte și meserii by cristiangheorghe on iunie 23, 2009

După umila mea părere, titlul sub care acest film a rulat la noi, ”Oblio”,  este inexact. Nu Oblio este personajul principal al acestei povești, ci chiar.. the point: scopul, punctul de vedere, opinia, rostul și toate fațetele și interpretările acestui cuvânt care respiră în fiecare cadru animat al filmului.

Oblio este surghiunit în Pădurea fără rost (Pointless Forest) pentru că, fiind diferit de toți ceilalți,  încalcă legea fundamentală a satului său și așa cum foarte bine spune bătrânul rege: ” …legea este lege si, după cum bine știm cu toții, fără lege nu ar mai fi avocați și… și fără avocați ar continua… și tot așa…” . Splendid! Did you get the point? 🙂

Filmul se adresează copiilor și adulților deopotrivă. Călătorind împreună cu Oblio și câinele său Săgeată ( de care m-am îndrăgostit de când am văzut filmul prima dată acum foarte mulți ani), învățăm să privim lumea în toată diversitatea ei, să acceptăm ceea ce este diferit de noi și de concepțiile noastre, fără prejudecăți.

O fabulă cu o morală mereu actuală: deschide-ți ochii și mintea deopotrivă pentru că totul, absolut totul, are un rost.

Și acum, hai să cântăm și să ne bucurăm împreună: ”Are you sleeeeping? Can you heeeear me?….”

P.S.: Mulțumesc, ionescum, că mi-ai adus aminte de acest minunat film. Mulțumesc și vouă, Corina și Sebi , că  mi l-ați oferit.

Tagged with: ,

Dragoș

Posted in Arte și meserii by cristiangheorghe on iunie 16, 2009

Îl cheamă Dragoș Toader.  A moștenit talentul și pasiunea pentru fotografie de la tatăl său Mihai, care deține o colecție foarte frumoasă de diapozitive și poze făcute cu mâna lui de pe vremea când a face fotografie era mult mai complex decât un simplu click și ceva fotoșop.   Dragoș a crescut sub ochii mei așa cum și eu am crescut sub ochii și cu povețele tatălui său. După părerea mea el merită mai mult decât un Golden Brau. I-am promis solemn o navetă de bere cehească cu prima ocazie cu care voi avea drum prin Praga. Way to go, Dragoș!

Vă invit să-i urmăriți blogul. Are niște poze foarte reușite.

IMG_0154

Tagged with: , ,