344 de zile până la Sfârșitul Lumii

Marc ajunsese acasă seara, dar mai devreme decât de obicei. Terminase mai repede ultima întâlnire din ziua aceea, cu rezultatele scontate: contractul urma să fie semnat a doua zi. Yolanda stătea pe canapeaua din sufragerie, cu picioarele strânse sub ea și telecomanda în mâna dreaptă. Trebuia să înceapă serialul ei preferat. ”Ai ajuns?” întrebă ea ușor surprinsă. Drept răspuns el se apropie de ea și o sărută ușor, cu vârful buzelor, apoi, tăcut, își scoase cravata, își dădu jos cămașa și pantalonii și se duse tacticos la duș. Reveni în sufragerie după 20 de minute, calm și relaxat și se așeză în fotoliu. Deschise laptopul pentru a-și citi ultimele e-mailuri și pentru a scrie șefilor săi ”brief”-ul întâlnirii de mai devreme. Șefii lui vor fi mulțumiți. Dacă va continua așa. până la sfârșitul anului va avea un loc asigurat în consiliul de administrație al firmei.

Apăsă pe buton-ul ”send/receive” al clientului de e-mail și așteptă să se încarce toate mesajele. Patruzeci și șase de e-mailuri. Își ridică ochii de pe ecranul laptopului și atunci observă plicul deschis care zăcea pe măsuța de sticlă de lângă televizor. ”Ce este asta?” își întrebă soția. ”L-am găsit în cutia poștală azi pe la prânz când am coborât după pâine. Este pentru mine”, răspunse Yolanda inexpresivă, cu ochii ațintiți asupra televizorului.

Marc se ridică de pe fotoliu și luă plicul cel gri, Recunoscu antetul și păru ușor surprins. Scoase hârtia din plic și citi în gând: ”Către D-na Yolanda S…… Vă informăm prin prezenta că datorită coeficientului ridicat de puritate al sufletului Dvs (78,5673 %) ați fost selecționată pentru a contribui la popularea Raiului și la evitarea….” Își privi soția și o întrebă: ”Când?” ”Mâine. Scrie acolo, citește mai departe” răspunse ea privind mai departe serialul. ”… drept urmare sunteți așteptată pe data de… la ora 14:30, la sediul nostru din…. pentru a vă fi oprite funcțiile vitale. Sufletul Dvs. va fi captat și trimis în Rai acolo unde, alături de celelalte suflete va contribui la salvarea Pământului de la… În caz de neprezentare veți suferi rigorile Legii Nr…. Cu stimă, (indescifrabil) Directorul Institutului pentru Evitarea Apocalipsei”

Îl încercă un sentiment amestecat, de mândrie și de frustrare în același timp: soția lui fusese selectată de Institut, pentru salvarea lumii de la dezastrul final. În ultimii ani, omenirea devenise extrem de obsedată de venirea Apocalipsei, prevestită încă din antichitate și a căutat prin orice mijloace prevenirea acesteia. În urma unui studiu minuțios efectuat de un colectiv format din cele mai luminate minți ale lumii, se demonstrase că în ultima sută de ani, aproape trei sferturi din populația decedată a Pământului ajunsese în Iad. Raiul rămăsese aproape pustiu iar acest dezechilibru putea duce oricând la declanșarea sfârșitului lumii. De aceea, fusese creat Institutul pentru Evitarea Apocalipsei, care alegea, prin criterii sofisticate, suflete cu un grad ridicat de puritate pentru popularea Raiului și restabilirea Echilibrului Ceresc. Acestui Institut i se supuneau toate statele și guvernele lumii, fără obiecții.  ”Totuși, gândi Marc,  nu înțeleg de ce trebuie răpiți cei mai buni oameni din mijlocul familiilor lor, mai devreme decât ar trebui.. Seamănă cumva cu anticele sacrificii umane făcute de marii preoți pentru a îndupleca zeii. Numai că acum, totul se face birocratic. La naiba, continuă el, cu asta nu facem altceva decât să amânăm inevitabilul… Oricum ne vom duce cu toții acolo unde ne este locul: în cazanul cu smoală…”

Marc puse plicul la loc pe măsuța de sticlă și se așeză din nou pe fotoliu. Lucră până târziu, fără să sesizeze că Yolanda se dusese deja la culcare. Într-un târziu, se lungi și el în pat lângă ea și o privi cum doarme: părea un înger. Respiră adânc, închise ochii și adormi cu gândul la ziua de mâine.

Dimineața, Marc se trezi ca de obicei înaintea ei. Își pregăti un mic dejun frugal și se apucă să revizuiască programul zilei: întâlnirile, documentele, draft-urile de contracte cu ultimele rectificări. Apoi, la cafea, se puse la punct cu știrile dimineții, cotațiile la Bursă și ultimele actualizări ale procentelor de populare Rai/Iad. Lumea se afla încă sub pericolul venirii Apocalipsei, dar tendințele și predicțiile părea încurajatoare. Apoi își aminti că Yolanda azi… Se uită la ceas. ”Sper să o pot suna înainte să plece”. Se ridică rapid de pe scaun, luă diplomatul și o zbughi afară pe ușă. Ajunsese la birou la timp, cu cinci minute înainte de începutul primei ședințe. Întâlnirile se ținură lanț toată ziua, ultima finalizându-se undeva după ora 18:00.

Marc se așeză la birou, epuizat, apoi după ce își masă ușor tâmplele, privi la ceas și își aduse aminte. Puse mâna pe telefon, căută un număr în agendă și-l formă apăsând rapid pe taste. ”Bună ziua, sunt Marc, soțul Yolandei S…. Vroiam să știu dacă… da…. da…. mulțumesc…. da, optez pentru ultima variantă…. mulțumesc din nou, la revedere…” Închise telefonul și privi apoi absent la fotografia cu el și soția lui, din timpul ultimului său concediu de acum 4 ani. Amândoi erau pe plajă și zâmbeau, făcând cu mâna. Luă fotografia, o puse în servietă și plecă acasă.

Marc găsi totul impecabil în apartament, ca de obicei. Pe măsuța de sticlă se afla un bilet. Îi recunoscu scrisul: ” Ai cina pregătită în frigider. Singurul lucru de care-mi pare rău este că nu am făcut un copil cu tine.  Te sărut, Y.” În sufragerie era o liniște profundă. Scoase din servietă fotografia și o puse pe una din rafturile goale ale bibliotecii. Lângă ea, așeză cu grijă biletul găsit pe măsuța de sticlă. Mâine va așeza acolo și micuța urnă compactă ce va sosi prin curier de la Institut. Doar optase pentru ultima variantă.

Marc își urmă ritualul de seară: dușul, cina frugală, și apoi continuarea lucrului pe laptop până târziu.

Lumea era mai în siguranță acum. Raiul fusese populat în ziua aceea cu aproximativ 600 de suflete, iar Sfârșitul Lumii fusese amânat pentru încă o perioadă. Mai exact, cu 344 de zile.

Publicitate

Duzina de cuvinte: Ed. Dantes

”Ești sigur că se află aici, Dantes?”, întrebă Jacopo respirând întretăiat din cauza efortului.

O stâncă uriașă, de altă culoare decât cea a peretelui pietros, acoperea presupusa intrare a peșterii pe care o căutau.

”Vom vedea imediat… harta spune că aici ar fi…”, răspunse Dantes așezându-se pe pietrele din apropiere, trăgându-și răsuflarea.

”Ar fi bine să fie aici, Dantes.. Pentru binele tău, să știi! Dacă m-ai cărat degeaba și nu găsim comoara, ai încurcat-o cu mine!”, zise Jacopo rânjind, cu privirea sălbatică. Pentru câteva clipe nu se auzea decât gâfâitul lor.

”Mai bine adu butoaiele cu silitră… Cred că cele două ajung pentru a sparge stânca asta blestemată ce acoperă intrarea… Abatele Faria mi-a spus că două butoaie ajung… Dar hai că vin să te ajut și eu” spuse Dantes și se ridică. Drumul anevoios de pe malul insulei și până aici pe vârful dealului acesta de stâncă, prin solul arid și pietros, îi ostenise pe amândoi. Cărară butoaiele lăsate mai vale și le poziționară strategic în fața stâncii. Apoi fixară fitilurile, le dădură foc și se ascunseră pentru a se feri de eventualele turbulențe create de suflul exploziei.

Așteptau cu înfrigurare momentul… apoi tresăriră în clipa declanșării: suflul puternic de aer fierbinte se împrăștie rapid, transformând locul în care se aflau într-o etuvă. ”Să mergem, Dantes, să mergem! Comoara ne așteaptă!” Amândoi pătrunseră în peșteră, trecând pe sub arcada creată de explozie. În aerul încă fierbinte, pluteau mici nori de cenușă.

Pășeau amândoi cu grijă, în vârful picioarelor, concomitent, cu torțele agitându-se deasupra lor în balans sincron. Trebuia să fie atenți la pericole sau vreo capcană intempestivă. ”Acolo, Dantes, uite!” strigă Jacopo și se repezi spre coridorul din dreapta. Dantes alergă după el. La capătul coridorului, aurul comorii, răspândit pe câțiva metri pătrați, lucea straniu și ademenitor în lumina făcliilor celor doi, ale căror flăcări păreau că prind viață, însuflețite de un duh nevăzut. Lăzi imense cu monezi, broșe, coliere, pietre prețioase, sfeșnice de aur, inele și alte obiecte din metal prețios, așteptau cuminți să intre în posesia noilor stăpâni.

”Suntem bogați, Dantes, suntem bogați! Iuhuuuu!” strigă Jacopo sărind de bucurie. Prietenul lui se așeză pe una din lăzi și contemplă imensa bogăție cu un aer gânditor. ” Îți dai seama ce poți face cu atâta aur, Edmond? Visul tău va deveni realitate în cel mai scurt timp!” zise Jacopo îmbrățișându-l pe Dantes. Apoi se repezi spre cea mai apropiată ladă cu coliere de aur și începu să le strângă în grămezi ordonate: ”Hai, Dantes, nu mai visa atâta! Ne apucă noaptea și crede-mă nu vreau asta!”

Dantes se ridică în picioare și spuse ferm și răspicat: ” Lăsăm totul aici.” Jacopo se întoarse spre el, lăsând să i se scurgă printre degete un colier cu perle.  ” Edmond, ai înnebunit? Cum să lăsăm aici totul? Hai vino, ajută-mă!” Dantes rămăsese împietrit, cu mâinile în șold, privind gol spre imensa bogăție ce aștepta să fie luată-n stăpânire de cei doi. ” Nu luăm nimic, Jacopo, nu are nici un rost…” Apoi se întoarse și se îndreptă spre ieșirea din peșteră, cu pași fermi.

Jacopo îl urmă uimit: ”Ai… ai înnebunit, Dantes…. Anii de pușcărie ți-au afectat judecata, clar.. ascultă-mă, lăsăm aici totul acum și mâine…” ”Nici un mâine, Jacopo! Nu mai există mâine pentru visele mele de răzbunare. Gata.  S-a sfârșit…” spuse Dantes și se așeză pe pietrele din fața intrării în peșteră.

”Toții anii cât am fost închis pe nedrept la Chateau D If, m-am gândit la momentul acesta, spuse el cu vocea joasă și fermă.… Abatele Faria mi-a dat speranțe, m-a încurajat m-a învățat atâtea lucruri și mi-a oferit pe tavă comoara aceasta… Visele mele de răzbunare prindeau contur, dar…”

Jacopo îl asculta împietrit. Nu-i venea să creadă că planul lor se năruia văzând cu ochii. ” Gândește-te și tu, continuă Dantes, să zicem că iau această comoară. Voi cumpăra insula și mă voi întoarce în Franța sub un nume fals. Să zicem… Contele de Monte-Cristo. Apoi îmi voi face relații și îi voi nimici,unul câte unul, pe cei ce m-au băgat la Chateau D If… Danglars… Fernand… Villefort… vor primi pedeapsa aspră a condamnării pe nedrept a unui om nevinovat. O voi revedea pe Mercedes… draga mea Mercedes… care, crezându-mă mort de atâția ani, cu siguranță și-a refăcut viața, iar revederea mea ne va răni pe amândoi. Și după aceea? Ce va rămâne după ce răzbunarea mea se va sfârși? Ce îi va lua locul? Nimic, Jacopo, nimic… După răzbunare, viața mea nu va mai avea nici un rost… Va fi pustie…”

”La naiba cu răzbunarea, Edmond! Îți poți reface viața altfel! Vei putea să ai tot ce dorești! Tot!” încercă Jacopo să-l facă să se răzgândească. Dar figura împietrită și dârză a lui Dantes îl descurajă repede: ” of, Jacopo, suflet mărunt… nu înțelegi că bogăția aduce numai nefericire? Vei dobândi tot ce-ți dorești: case, pământuri, femei, vei duce un trai mai mult decât îndestulat… Și? Ce urmează după ce dobândești totul? O imensă nefericire, dragul meu Jacopo, crede-mă…o imensă nefericire…”

Stăteau amândoi așezați pe pietre, gândindu-se la ceea ce va urma. Apoi Jacopo rupse tăcerea: ” Fie, Edmond. Fie ca tine. Lăsăm aici comoara, dar facem un troc: jur să nu-ți iau viața după ce ajungem pe corabie, iar tu mă vei lăsa să iau diamantul acela mare de pe tipsie. Ce zici? ”

Dantes îl privi în ochi: ” Fie, iei diamantul, dacă-mi promiți că te vei lăsa de contrabandă și vei cumpăra un vas mare de pescuit, cu care îți vei câștiga existența cinstit prin apele Mediteranei.” Jacopo se gândi câteva clipe apoi îl privi în ochi: ”De acord, Edmond Dantes, de acord”, apoi plecă să ia diamantul.

Cei doi se întoarseră la barcă de unde mai luară restul de butoaie de silitră pe care le cărară apoi la intrarea peșterii. Explozia lor astupă intrarea cu bolovani mari căzuți de pe tavan, acoperind comoara pentru vecie. Se întoarseră apoi cu barca pe mica lor corabie și se îndreptară spre Sicilia. Acolo cei doi se despărțiră pentru totdeauna.

Unele zvonuri confirmă faptul că Jacopo și-a cumpărat un vas de pescuit și și-a întemeiat o familie cu mulți copii.

Despre Edmond Dantes nu s-a mai auzit mare lucru. Unii spun că l-ar fi văzut ca matelot pe diverse vase comerciale, alții ar fi navigat alături de el pe o balenieră canadiană pe mările înghețate ale nordului. Nu a pomenit nimănui însă despre comoara găsită și îngropată pentru totdeauna pe insula Monte Cristo.

 

cele douăsprezece cuvinte le veţi regăsi şi la: psi, tibi, cioburi de chihlimbar, almanahe, redsky, cita, scorpio, virusache,  vero, abisuri,

Duzina de cuvinte: Alchimiștii

”Cred că mai trebuie puțin zahăr!” spuse băiatul plescăind, după ce își supse degetul înmuiat în oala de pe foc.

Fata căută atentă cu degetul ei arătător fin și delicat pe foaia galbenă și roasă la colțuri, pasajul în care sunt descrise cantitățile pentru a se convinge că băiatul are dreptate. Era aproape de apusul soarelui și ei erau în grădina din spatele casei bunicilor lui încercând, în laboratorul improvizat, să recreeze elixirul a cărui rețetă era descrisă cu lux de amănunte pe foaia mucegăită și îngălbenită de vreme,  găsită zilele trecute în podul casei.

Fuseseră dis de dimineață să culeagă fragi mici și sălbatici de pe dealul din apropiere, așa cum scria în rețetă, iar apoi adunaseră celelalte ingrediente cu grijă, în vase separate.Amestecul fierbea molcom în oală, iar focul le lumina fețele de copii cuminți, ce priveau serioși și tăcuți la cronometrul agățat în apropiere. ”Ar trebui să fie suficient de dulce”, spuse fata. Am pus șapte linguri de zahăr așa cum scrie aici.

Nu se auzeau decât bolborositul fierturii din ceaun și greierii din iarbă. ”îmi pare rău că se întunecă și nu putem vedea ce culoare are elixirul ăsta… ufff” spuse cu ciudă băiatul.  Câțiva licurici zburau pe lângă ei, unii în zig-zag, alții creând traiectorii în formă de spirală sau arabesc, dând un aer de magie acelei seri de vară.

”Ce crezi că se va întâmpla după ce bem din elixir?” întrebă cu teamă, aproape șoptit fetița. Băiatul luă o mină gânditoare: ” Probabil ne vom teleporta în altă lume. Sau în vreo junglă sau stepă. Trebuie să ne ținem de mână când facem asta, să fim împreună acolo unde vom ajunge. Să nu ne speriem de vreun animal nechezând de teamă când vom apărea spontan lângă el și-l vom surprinde cu vreun strigăt…” Fata respiră adânc și închise ochii: ” Eu aș dori să ajungem la una din porțile acelea care ne deschid accesul spre alte dimensiuni… spre absolut… Am citit eu într-una din cărțile tatei că ar exista așa ceva în Univers!”.

Cronometrul se oprise, semn că oala trebuia luată de pe foc. Cei doi se mișcau cu grijă, nu cumva să se verse fiertura și să se opărească cu ea. Apoi fata  luă cu polonicul două porții și le turnă în cele două pahare groase de sticlă pregătite special. ”Lăsăm puțin să se răcească, apoi….” Băiatul încuviință tăcut. Marea clipă se apropia. Vor afla în sfârșit ce efect va avea elixirul a cărui rețetă o găsiseră în podul casei bunicilor, pe hârtia aceea veche, mucegăită și îngălbenită de vreme, scrisă probabil de vreun alchimist din vechime…

”Ufff, simt cum îmi bate inima tare de tot” spuse fata. ”Ești gata?” Băiatul încuviință. Amândoi luaseră deja paharele în mâini și, ținându-se de mână, sorbiră conținutul cu ochii închisi.

Trecuseră câteva minute bune. ” Probabil trebuie să treacă ceva timp să își facă efectul…” zise băiatul. ” Hai să mai bem un pahar, îmi place, e foarte gustos, ce zici?” Fata încuviință, și mai băură un pahar ținându-se de mână. Apoi încă unul. Se întinseră apoi pe pătură si priviră cerul înstelat. Așa i-a găsit bunicul, pe amândoi, culcați, ținându-se de mână și dormind buștean. ”Of, dragii moșului, ce năzdrăvănie ați mai făcut voi aici?” zise el și se aplecă să cerceteze locul experimentului. Gustă din amestecul din oală și plescăi de plăcere: ”Mmmmm… sirop de fragi așa cum îl făcea unchiul meu când eram copil…” Apoi găsi petecul galben de hârtie pe care era scrisă rețeta elixirului: ” Ah, nu-i de mirare că e așa de bun siropul ăsta! Doar copiii l-au făcut după rețeta scrisă de unchiul meu acum multă vreme… O credeam pierdută, pe unde or fi găsit-o ștrengarii ăștia mici?”

Apoi îi cără pe rând, pe brațe, pe cei doi mici alchimiști în dormitor. Probabil ei visau că sunt deja în alte lumi sau dimensiuni, purtați acolo de elixirul magic pe care tocmai îl descoperiseră.

 

Cele douăsprezece le puteți citi și la psi, tibi, de data aceasta fără cele douăsprezece cuvinte, cioburi de chihlimbar, pentru prima oară în joaca noastră virusache, rokssana, redsky, mitzaabiciclista, cita, scorpio, altcersenin, blueriver, almanahe, abisuri, vânt de toamnă încă un nou prieten în clubul psi, grişka, sara

Duzina de cuvinte: Paltonul

Își găsise, în sfârșit, un loc liniștit unde să doarmă: lângă groapa de gunoi a orașului, departe de vânzoleala și forfota citadină, de câinii vagabonzi și de patrulele de poliție care îi hăituiau pe oamenii fără casă, ca el. Se liniștise. Dacă în timpul zilei se ferea de polițiști, noaptea îl deranjau farurile, luminile reclamelor și zgomotul mașinilor. Aici, însă, lângă groapa de gunoi, era liniște și pace.

Deși noaptea aceea era frig, se oprise din tremurat și ațipise de câteva clipe, învelit cu paltonul său gros, căptușit,  pe care-l căpătase Crăciunul trecut de la o văduvă bogată. Visa frumos: se făcea că pe o farfurie întinsă, îl aștepta inocentă, o tartă cu frișcă și cremă ce avea în vârf o cireașă roșie și zemoasă.Visul părea atât de real, încât vagabondul începuse să plescăie în somn.

La un moment dat o lumină puternică, apărută undeva dincolo de movila de gunoi, îl făcu incapabil să-și continue somnul. Se trezi involuntar, se ridică nervos și se duse călcând apăsat să le zică vreo două celor care-l deranjau. Presupunea că erau niște puști veniți cu mașina, venind să se distreze cu fetele aici unde nu-i deranja nimeni. Rămăsese mirat însă să observe că turbulenții erau trei mogâldețe, în haine argintii ce se învârteau în jurul unui glob roșu și strălucitor ca soarele dimineții, mutând diverse obiecte cu un aparat foarte alambicat. Îi observă câteva clipe apoi, fără să vrea, vagabondul lovi cu piciorul stiva de scânduri de lângă el și provocă o mică avalanșă care tulbură liniștea nopții cu un zgomot teribil și înfricoșător.

Cele trei mogâldețe se speriară, luară cu ei aparatul și se suiră în globul acela, dispărând niciunde. Vagabondul rămase nemișcat pentru câteva minute, apoi prinse curaj și se apropie tiptil de locul în care, singurul indiciu al vizitei ce tocmai avusese loc, era o pată calcinată pe pământul uscat. Studie împrejurimile și descoperi, într-un ungher, un pachet, desprins parcă dintr-o altă lume, pierdut pesemne de omuleții ce tocmai dispăruseră.

Îl desfăcu cu grijă și descoperi înăuntru un soi de salopetă dintr-un material moale și dur în același timp. Vroia să-o probeze și își dădu jos paltonul cel gros. Îmbrăcă salopeta și se simți dintr-o dată cuprins de o sublimă stare de confort și liniște interioară. Sistemul versatil de prindere și fixare pe încheieturile mâinilor și gleznele picioarelor făceau ca frigul de afară să nu pătrundă în interior.

Dintr-o dată, paltonul său cel vechi îi părea ponosit, scurt și cu materialul căptușelii desprins pe la mâneci. Nu-l mai dorea. Acum avea o salopetă mult mai confortabilă și mai călduroasă. Porni înapoi spre culcușul său cu gândul să viseze din nou la tarta cu cireașă, când, îi atrase atenția un buton minuscul și argintiu aflat undeva pe guler. Butonul începu să pâlpâie ușor o luminiță portocalie. Îl apăsă curios și dintr-o dată dispăru într-un pocnet scurt, ca și cum nu ar fi existat niciodată.

Lângă groapa de gunoi, noaptea se depănă liniștită. La venirea zorilor, soarele cel roșu al dimineții lumina movilele imense de reziduuri, transformându-le în miște mici munți roși desprinși parcă dintr-un peisaj marțian.

După câteva ore, un grup de vagabonzi își făcu apariția, cu scopul de a scotoci prin gunoaie. Unul din ei găsi un palton gros, a cărui căptușeală era desprinsă pe margini și la mâneci. Îl îmbrăcă bucuros și porni mai departe. Nu avea de unde să știe că fostul posesor al paltonului ducea de acum o viață liniștită într-o altă dimensiune.

Cele douăsprezece cuvinte le puteți citi și la: psi, virusache, sara, mitzaabiciclista, redsky, anaid, rokssana, almanahe, abisuri, cita, scorpio, valentina,

Guest-Star Day: Chinezu

Acest text a apărut pe celălalt blog al meu, Cantina Socială, din greșeală l-am publicat și aici 🙂

 

Ufff… cu tot gerul ăsta năpraznic ( la ora asta sunt -11 grade Celsius) să știți că am venit de dimineață la Cantină să sparg ghețușul ăsta care se tot face pe potecă. Azi chiar nu vrem să se întâmple vreun incident neplăcut prin curtea Cantinei, să alunece și să cadă vreun musafir și să strice ziua asta specială. Păi, da, ați uitat? Azi e joi fraților și la Cantina Socială este Guest-Star Day! Iar invitatul nostru de azi este cu totul și cu totul special! Doamnelooooor și domniloooorrrr, aplauze și urale pentru unicuuuul, inegalabiluuuuul Chinezuuuuuu!!!! Tanti Jeni și Miruna sunt foarte emoționate și îl conduc pe invitatul nostru la braț în bucătăria Cantinei, acolo unde dumnealui ne va încânta cu niște bunătăți culinare deosebite.

Dar cine nu-l cunoaște pe invitatul nostru de azi? Chinezu, pe numele său din buletin Cristian China-Birta, este omniprezent în mediile sociale on-line românești, fiind de fapt unul din promotorii extrem de activi ai Internetului 2.0 de pe la noi. Pe lângă faptul că scrie bine pe BLOGUL său personal, Chinezu este implicat într-o mulțime de proiecte on-line, cum ar fi ”Sportlocal”, ”Politicalocala”, precum și în diverse campanii, ca, de exemplu, cel de susținere al Rugby-ului românesc.

”De formație sunt jurnalist. Sau, cel putin, așa îmi scrie pe diploma de facultate. Am și profesat (dacă pot să spun așa…). Perioada mișto, pe la jumătatea anilor ‘90, momentul jurnalismului boem (dacă pot să spun așa…).

Apoi am trădat cauza în cel mai înălțător mod cu putință și am trecut de partea cealaltă a baricadei. În administrația publică, la Camera Deputaților. La biroul de presă. Nu prea mi-a plăcut…

Apoi am intrat în viața politică și am făcut ceva pureci pe la TSD-ul lui Victor Ponta, pe la mine prin Maramureș. Excepțională perioadă pentru a înțelege cu ce se mănâncă cu adevărat politica. Mai ales că eram și șef de cabinet al prefectului de Maramureș, așa că am văzut mustăria în întreaga ei splendoare…

În 2004 am făcut pasul spre minunata meserie de consultant politic. Am fost cam a 345-a roată la căruță în campania PSD și a lui Adrian Năstase. O ucenicie pentru care alții plătesc bani buni…

Apoi, firește, mi-am făcut propria firma de consultanță. Cu care mi-am făcut și io niște bani de o juma’ de pâine. Și încă mai merge…

Mai nou, adică de la începutul lui 2009, deși criza e în tot și toate, m-a apucat antreprenoriatul online și am lansat www.sportlocal.ro. Și am câteva proiecte pe zona asta.

Cam atât despre mine. E si prea mult…”, aflăm despre Cristian China-Birta de pe pagina ”Qui este Chinezu?” a BLOGULUI său.

Ce ne poate spune însă invitatul nostru de astăzi despre latura sa culinară?

” Nu mi-a plăcut să gătesc în tinerețe. Chiar deloc :)) Dar, după vârsta de 30 de ani, nu știu cum de m-a cam atras partea asta și m-am apucat, așa de test, să fac niște treburi. Și am fost așa de mândru când mi-au ieșit primele isprăvi (căci au fost deosebit de gustoase, am martori dacă nu mă credeți :D), că am zis ia să perseverez în asta. Și m-am apucat mai serios. E doar la nivel de hobby, să nu înțelegeți altceva, adică gătesc destul de rar și numai dacă mă simt într-o dispoziție necesară, adică să-mi facă plăcere, nu dacă e muncă :))”

Interesant… O pasiune dezvoltată la maturitate, treaba asta cu gătitul… Dar mai bine să vedem cum îl descoase tanti Jeni pe Chinezu, că tocmai în clipa asta, cafeluța cea fierbinte și aromată este servită și dumneaei împreună cu invitatul nostru de astăzi s-au așezat la măsuța din bucătărie, pentru obișnuitul interviu. Să-i ascultăm…

T.J.: Ce este mai bun: puiul gătit românește sau puiul gătit chinezește?

Chinezu: Cel mai bun e puiul pe care îl mănânci alături de familie sau cu prietenii 🙂 Nu contează naționalitatea lui sau dacă e de prin Poplaca sau o micuță provincie de vreo 200 de milioane de chinezi :)) Vorba aia, io când mă uit cu ce poftă mănâncă piticii mei Alecu si Mara, de drag uit că mai trebuie să mănânc și eu 🙂

T.J.: Sunteți un susținător al rugby-ului românesc. Nouă, aici la Cantină, ne place mult hocheiul. Amândouă sunt sporturi mai puțin mediatizate în media din România. Crezi că vor avea cele două sporturi un loc mai în față în media națională? Vor reveni ele la gloria și performanțele de altădată?

Chinezu: Eu zic că și rugby-ul și hocheiul încep să aducă lumea din nou alături de jucători. Pentru că sunt sporturi prea frumoase ca să nu convingă suporterii de frumusețea lor 🙂 E greu sa te bați cu fotbalul ăsta care ne scoate peri albi, dar lucrurile se mișcă. Eu văd la rugby, de care sunt mai aproape, cum încet, încet nu mai suntem tot ăia 100 care venim la meci. Anul trecut s-au jucat meciuri cu casa închisă, cu vreo 5000 de oameni în tribună, ceea ce e un semn excelent pentru ce va să vină 🙂

T.J.: Ai fost în noiembrie, anul trecut,  cu echipa națională de rugby în Uruguay. Scriai pe blog la momentul acela că îți vei mânca tricoul de emoție pe stadion. Ai făcut-o, până la urmă? Ce alte amintiri culinare ai de acolo?

Chinezu: Am avut niște emotii fenomenale în Uruguay, e drept. Faptul că în zilele dinaintea meciului am stat cu băieții din națională m-a făcut să simt tensiunea unui astfel de meci. Când a intrat echipa noastră pe teren, nici nu am mai putut respira de emoție. Apoi mi-am revenit, dar nu complet :)) Din Uruguay nu am prea multe amintiri culinare. Cu excepția cărnii de vită, care, oriunde te-ai duce, că e speluncă sau restaurant de lux, se gătește impecabil, are un gust și o textură excelente, o plăcere să o mănânci. Dar vinurile, ah, vinurile, alea sunt o alta poveste… Cu mai multe arome și… mai multe grade :))

T.J.: Ca fiu al Maramureșului, care este specialitatea ta culinară preferată din regiunea natală?

Chinezu: Ca maramureșean, am două răspunsuri. Cel oficial este că mâncarea noastră favorita este palinca :)) Cel neoficial, cel personal, este că mi-e un dor teribil de mălaiul cu groștior de la bunicile mele din zona Lăpușului… Mălaiul ăla e un fel de pâine/turtă făcută din făină de porumb în cuptor, iar groștiorul e un lapte acru prins într-un anumit fel. O mâncare fantastică prin simplitatea ei și care o să îmi rămână mereu la suflet 🙂

T.J.: Ce specialitate gătită de tine e preferata doamnei Adina?

Chinezu: Doamna mea gătește mult mai bine decât mine. Dar am și eu momentele mele, în care mai comit niște lucruri 😀 Cred că cel mai de angajament e când mă apuc și fac niște musaca după o rețetă dintr-o carte de aia de acum peste 50 de ani :)) Muncesc la ea vreo 4 ore, dar iese divin, e drept 😀 Primește nota de trecere și ghiveciul meu de legume la cuptor, care se termină în următoarele 14 secunde după ce îl așez pe masă :))

T.J.: Cum ai putea descrie meniul unei cine perfecte într-un singur tweet (140 de caractere)?

Chinezu: Cina perfectă înseamnă așa: eu, familia mea, urda, pâine de casă, roșii, ceapă verde, dovleac copt în cuptor, struguri, pere, vin roșu 🙂

Pfuaaaa… scurt și cuprinzător! I-a ieșit la fix domnului Chinezu ”tweet”-ul ăsta! 137 de caractere, pe număratelea! Să vedem însă ce va ieși din cratița în care va găti dumnealui, căci iată, tocmai și-a pus șorțul de bucătărie și este gata să se apuce de treabă. Să-l urmărim așadar…

”Pentru că, după cum spuneam, nu sunt nu știu ce bucătar de finețuri, io zic să abordăm tranșant o Musaca de cartofi cu carne tocata 😀 care se face foarte ușor și e terminator de bună 😀

Avem nevoie de cartofi și carne tocată, in primul rând, normal J Acuma, în ceea ce privește cantitățile, depinde cum vă place. Eu prefer să fie în cantitate egală, să fie mai zemoasă toata chestiunea, cam juma de kil din fiecare. Dar no, fiecare dupa gusturi J Cartofii tăiați cubulețe (mai mult mici decât mari aș zice eu).  Mai trebuie niște ceapă, două-trei, în funcție de gusturi, pe care o tai mărunt și o călesc în foarte puțin ulei.

Amestec carnea tocată cu ceapa călită (o țin așa, vreo 48 de secunde, carnea tocată chiar în vasul în care am călit ceapa :D), după care arunc acolo vreo două-trei ouă și tot convine în materie de ingrediente să placă gustului. Eu pun niște boia și o combinație de 7 (șapte) tipuri de piper (pe care mi-a dat-o Adi Hădean :D) și, evident, niște sare. Dar fiți creativi, mai puneți ce vi se pare că ar merge, că nu e capăt de țară dacă nu vă iese, mai faceți o data J Se amestecă totul cu simț de răspundere.

De aici încolo, restul e poezie de-a dreptul. Luați un vas care vă place de băgat la cuptor, îl ungeți cu unt (vă rog nu puneți ulei, de dragul meu…) și apoi începeți un balet în doi : un rând de cartofi, un rând de amestec, un rând de cartofi, un rând de amestec 😀 Băgați la cuptor, la cel mai mic foc posibil și după vreo 30 de minute dați un ochi să vedeți ce și cum. Când simțiți că e aproape gata, băgați vreo 3 minute de foc strașnic, să se crocantizeze nițeluș pe la suprafață. Eu așa fac 😀 Poftă bună.”

Mmmmm… o musaca bună de tot! Zemoasă, gustoasă, aromată exact așa cum trebuie! Bună de te lingi pe degete, nu altceva!

Dar la desert? Oare ce deliciu ne pregătește Chinezu? Ia să vedem….

”Sunt un mare fan al merelor la cuptor. Se fac atât de ușor și sunt atât de gustoase… Luați câte mere credeți că vreți să faceți. Le scoateți cotoarele (daca nu aveți sculă de aia specială, băgați cu cuțitul, deși știu că o sa ratați vreo 2 mere :D). Puneți câte un pic de unt în interiorul mărului. Daca nu aveți miere, să mergeți să cumpărați, căci trebe neapărat, pe care o combinați cu un pic de scorțisoară și apoi puneți amestecul în măr. Cantitățile nu le știu, dar aproximați din ochi că nu e mare lucru J Apoi le băgați la cuptor. Aaaa, uitasem să vă spun să încingeți cuptorul înainte de a băga merele J Vedeți voi când sunt gata. Poftă bună.”

Ufff…. Irezistibile nu altceva! Oare cât mai aștept să se răcească merele astea, că tocmai le-a scos Chinezu din cuptor… Ah, m-am scos… Mă duc până afară să aduc niște gheață să pun în jurul tăvii… Cum? Le-ați și terminat? Le-ați mâncat așa fierbinți? Bineeee… hai că mai aștept până la tava următoare…

Dar până iese tava cealaltă d emere coapte, să ascultăm niște muzică, ce ziceți? Ia să vedem ce ne propune Chinezu spre audiție:

Minunat, dragilor! O zi perfectă! Nici nu se simte gerul năpraznic de afară! Mai ales că avem la dispoziție pălincuța de Maramu din rezerva noastră personală și vinișorul fiert, tocmai luat de pe foc. Mulțumim dragului nostru Chinezu pentru ziua aceasta minunată și bunătățile pregătite și vă invit, dragii mei să veniți și voi să vă înfruptați din musacaua aceasta delicioasă și merele coapte care… heeeei aloooo, nai lăsați-mi și mie măcar douăăăăă!!! Ufff, mă duc să mai apuc un măr din ăla măcar, că e bătaie mare pe ele…. Voi ce mai așteptați? Hai, dați năvală și poftă mareeeeeee!!!

Sculptură lentă

Vino la mine-n brațe și taci. Vom privi ploaia îmbrățișați.
Vom aluneca împreună în dimensiunea aceea. Amândoi. În liniștea ploii.
Ține-mă strâns. Nu mă vei pierde. Suntem nemișcați în ploaie ca o sculptură.
Taci. Să nu spui nimic. Ascultă. Ascultă ploaia.
Să nu mă privești. Nu trebuie să știi că sunt lacrimile mele cele care te udă acum.

Ucigașul de fluturi

Fulgii de cenușă pluteau în aerul fierbinte ca într-o scenă tăcută de balet lent și mortal. Își aminteau că au fost odată aripi. Aripi colorate și fine, atât de fine încât îți era milă să le atingi, să le strici puful acela creat de îngeri. Aripi ce nu demult inspirau lumină, gingășie și puritate. Dar nimic din toate acestea nu a contat. Au fost distruse într-o singură clipă de limba de flăcări scuipată cu un simplu gest de arma nemiloasă a ucigașului de fluturi.

Stele

Am plutit, printre ele, împreună, de atâtea ori,

Ținându-ne de mână…

Le atingeam una câte una și le botezam pe toate,

Cu numele tău.

Un milion de stele,

Un milion de nume ale dragostei.

Bătrânul orb

N-am observat că e orb. Era în fața mea la coadă la covrigi și stătea pe loc în timp ce lumea avansa și cumpăra. Rămăsese nemișcat de câteva minute.”Haideți, domle, nu avansați și dumneavoastră?” m-am repezit la el și i-am tăiat fața. M-am întors spre el în timp ce treceam în fața lui și atunci i-am zărit albeața goală a ochilor. ”Îmi pare rău… n-am știut.. n-am văzut” am îngăimat cuprins de rușine și ciudă. Era bătrân, ponosit și orb. Purta o cârjă în loc de baston alb. În cealaltă mână avea o sacoșă. În fața mea, o doamnă în vârstă cumpăra un milion de covrigi cu susan. Din ăia vroiam și eu, deci trebuia să aștept…  Doamna în vârstă aștepta și ea următoarea tranșă de covrigi. ” Vai, săracu” îmi șoptește ea privindu-l compătimitor pe bătrânul orb. Am încuviințat dând tăcut din cap. Timpul trecea, covrigii nu mai ieșeau… ”Dumneavoastră doriți covrigi?” îl întreb pe orb. ”Nu, nu… vreau plăcinte cu mere…” Atunci l-am poftit în față și domnișoara de la covrigărie l-a servit pe orb cu patru plăcinte cu mere, i le-a pus în sacoșă și i-a dat rest la douăzeci de lei. Orbul pleacă pipăind asfaltul cu cârja, îngăimând un mulțumesc. În sfârșit ies covrigii… O rog pe doamna în vârstă care mai avea de luat un număr mare de covrigi să mă lase să iau și eu doar doi din tranșa dumneaei, că mă grăbesc… Doamna amabilă mă lasă. Yupiii!

Am ajuns apoi la Alimentara de unde trebuia să iau Sana. E un musai la covrigii calzi cu susan. Ajung în dreptul Alimentării și aud o voce de bătrân:” Intrarea la Alimentara e aici?” Era orbul. Îl conduc cu grijă spre intrare, în avertizez cu privire la treapta aceea înaltă, îl ajut să o urce și în conduc de braț în Alimentara, la secția pâine și mizilicuri. Eu mă duc la departamentul lactate, o aștept pe doamna vânzătoare care probabil era la țigară, iau o  Sana și dau să ies. Bătrânul orb vroia să iasă și el și căuta ușa cu cârja, dar nu găsea altceva decât lada frigorifică cu înghețată sau scrumiera aceea înaltă, care ar fi trebuit să stea afară. Uff… deschid ușa orbului și îl ajut să coboare treapta aceea: aaaaașa. Apoi îl întreb: ”De ce nu aveți însoțitor?” Răspunsul a venit tăios și repede: ” La ce-mi trebuie?”

I-am urat sănătate și am plecat în fugă: tocmai venea autobuzul și trebuia să prind verdele la trecerea de pietoni.

Cozi

Azi mi-am dat seama că cele mai tari rețele sociale sunt cozile de la ghișee: îți poți face prieteni cu ușurință la fel ca pe Facebook, poți discuta diverse și afli ce fac alții la fel ca pe Twitter, poți dezbate probleme de felurite feluri, la fel ca pe orice blog și mai ales, poți face cadouri doamnei de la ghișeu la fel ca în ”Farmville” sau ”Cafe World”, devenind astfel fanul ei. Ce să mai zic, coada de la ghișeu este o adevărată comunitate! ”Aloooo, doamna cu geaca de blugi! De ce vă  băgați în față?”