Duzina de cuvinte: DEC@LOG.OPT

 

,,Să nu dorești casa aproapelui tău; să nu dorești femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui și nici unul din dobitoacele lui și nimic din câte are aproapele tău!” (Exodul 20, 17).

 

 

Soarele se pregătea să apună în spatele munților acoperiți de covoare de brazi și învăluiți într-un strat gros de ceață.

–          Până la urmă, cum facem? întrebă unul din cei doi bărbați așezați în jurul focului ce ardea în fața lor.

Frigul se lăsase odată cu căderea nopții și, deși erau îmbrăcați cu haine groase, stăteau ghemuiți, încălzindu-și mâinile la flăcările ce țâșneau iute din rugul aprins de aproape o oră.

–          Nu acum, nu noaptea… Trebuie să găsim prilejul în timpul zilei. Trebuie să pară accident, răspunse celălalt, aprinzându-și pipa.

Erau de trei zile la stână, fiecare cu turma sa de oi. Ieri sosise celălalt, al treilea cioban, cu o turmă ceva mai mare decât a celor doi, dar cu oi mai frumoase și mai grase, cu lâna curată și mai deasă. Se împrieteniseră repede. Ciobanii se întâlneau destul de rar pe munte și orice prilej de felul acesta era exploatat pentru a face schimb de informații.

–          Am stat cu ele vreo lună pe o pajiște aflată la numai două zile de mers, în direcția aceea, le spusese noul venit. Iarba este mai hrănitoare și mai deasă decât în orice al loc din părțile astea de munte. Le puteți duce și voi acolo!

Odată cu căderea nopții se despărțiseră pentru a se odihni, fiecare în colțul lui de stână. Însă Arpad îi făcu semn prietenului său să vină cu el pentru a discuta ceva. Îi încolțise o idee ce nu-i dădea pace.

–          Vom scoate bani frumoși pe oile astea, nu înțelegi? Uită-te numai la aceea cu lâna sură! Le putem vinde oricui la târgul de peste deal, acolo unde nu ne cunoaște nimeni!

Celălalt era însă circumspect. Deși îl atrăgea ideea de a câștiga bani mulți, faptul că trebuia să ia viața unui confrate de al lor nu prea îi era pe plac.

–          Vom alerta câinii, Arpad! Uite ce câini mari și fioroși are… Doar dacă ne apropiem de el, vor mârâi și ne vor ataca!

Focul devenea din ce în ce mai intens, luminându-le chipurile îngândurate.

–          Cu ei vom începe primii, zise Arpad. Îi ademenim și îi înjunghiem. Sunt doi, luăm fiecare câte unul. Ursu, doar te pricepi la mânuit brișca!

Priviră la cei doi câini ce dormeau ghemuiți, unul la stânga și celălalt la dreapta culcușului stăpânului lor, ca niște străjeri. În jur domnea o liniște profundă, întreruptă din când în când de pocnetul lemnelor aflate pe foc.

–          Ziua e mai greu, ne poate vedea cineva, continuă Arpad. Trebuie să acționăm acum!

Una dintre mioarele noului venit începu să behăie, probabil în somn. Îl văzură apoi pe cioban trezindu-se și îndreptându-se către ea.

–          Ah, ce i-aș fi ras una peste bot! zise înciudat Arpad, uite cum mi-l scoală pe stăpânul ei și ruinează totul!

Cei doi priveau cum ciobanul încercă să liniștească oaia. Părea că vorbește cu ea, mângâind-o și șoptindu-i ceva. După câteva minute se lăsă din nou liniștea și se duse la culcare.

–          Uite, și oile îl cunosc și simt pericolul! zise Ursu îngrijorat.

–          Ești prost! Cum poate o oaie să audă ce vorbim noi aici și să-l alerteze pe stăpânul ei? râse Arpad privindu-și condescendent prietenul.

Stelele străluceau puternic, înconjurând luna nouă, ca niște semne ce alcătuiau un soi de tipar celest. Focul începu să scadă în intensitate, aruncând scântei ce se stingeau într-un vaiet mut. La un moment dat, lemnele trosniră, slobozind o limbă de foc ce sui în aer, făcându-i pe cei doi să tresară.  Arpad îl luă pe Ursu de mână și-l privi cu ochi scânteietori, părând un demon al nopții:

–          Ne luăm fiecare câte un șorț de piele, să nu ne murdărim straiele de sânge… Nu trebuie să pierdem momentul, înțelegi?

Ursu îl privi înfricoșat și, ca hipnotizat, se ridică și se îndreptă spre cabana cea mică, luând de acolo șorțurile ce le foloseau când mulgeau oile. Îi dădu unul lui Arpad și, scuipând în sân, scoase cuțitul de la cingătoare. Arpad făcu la fel. Cele două lame scânteiară scurt, părând că prind viață.

Totul se desfășură rapid. Se îndreptară tiptil către câini, tăindu-le beregata și ținându-i apoi de bot, să nu scâncească. Se stinseră repede. Se îndreptară apoi către culcușul stăpânului lor. Spre surprinderea lor, acesta îi aștepta trezit, în picioare.

–          Nu trebuia să faceți asta… Ați irosit degeaba viețile lor… O vreți doar pe a mea, de ce atâta risipă? zise acesta întâmpinându-i cu mâinile depărtate, ca de bun venit.

Arpad și Ursu îl privea cu ochii injectați, pregătiți pentru crimă. Păreau doi lupi gata de atac, așteptând momentul în care prada ar fi dat un moment de slăbiciune.

–          Nu te lupți pentru viața ta? Îl întrebă Arpad scrâșnit, plin de ură.

Ciobanul îi privea liniștit pe cei doi agresori. Avea un chip luminos, privind moartea cu zâmbetul pe buze și cu ochi limpezi, ca un miel pus pe altarul de sacrificiu:

–          O singură rugăminte am la voi… Să nu-i spuneți mamei că am murit, dacă vă veți întâlni cu ea sau cu trimiși de ai ei. E bătrână și senilă, nu vreau să-și petreacă restul vieții copleșită de durere. Sunt gata…, spuse el și își împreună mâinile ca pentru rugăciune.

Primul se repezi Arpad, slobozind un urlet înfiorător de fiară pregătită să ucisă, lovindu-l de câteva ori cu cuțitul în inimă. Ursu prinse curaj și se năpusti și el asupra victimei, terminând treaba. Ciobanul muri cu ochii deschiși.

Cei doi își priveau victima, răsuflând greu și sacadat.

–          Gata s-a sfârșit, zise Ursu ștergându-și de șorțul de piele lama cuțitului ce șiroia de sânge.

–          Încă nu s-a sfârșit… zise Arpad spintecând dintr-o singură mișcare beregata prietenului său.

Ursu îl privea uimit, ținându-se de gâtul din care țâșnea cu putere sângele și se prăbuși horcăind.

–          Îmi pare rău, prietene, dar ne-ai fi dat în vileag… Erai prea slab pentru asemenea lucru. Îmi pare rău, șopti Arpad privindu-și partenerul cum se stinge ghemuit lângă victima lor.

Liniștea se lăsase din nou peste stână. Se auzea doar respirația sacadată al lui Arpad care își contempla opera. Voia să mănânce ceva, apoi să se ducă la culcare, urmând ca dis de dimineață să conducă cele trei turme de oi către târgul de peste deal. Se așeză în genunchi obosit de efort, încercând să se liniștească.

Apoi din întuneric, țâșni umbra însângerată a unuia dintre câini, care cu un ultim efort se repezi, înfigându-și colții în gâtul lui Arpad. Lupta fu scurtă, victima neputând face față asaltului, apoi cu un ultim scâncet, câinele se stinse lângă trupul victimei sale care rămase inert. Ultimul gând al lui Arpad fusese îndreptat către neputința lui Ursu care nu fusese în stare să ucidă patrupedul.

Oile se treziseră, behăind în cor, ca niște bocitoare care plângeau viețile irosite în acea noapte fatidică. Apoi, tăcură pe rând, cufundându-se din nou în somn. Focul se stinse și el într-un târziu, făcând stelele să strălucească și mai puternic pe cerul ce părea sângeriu.

Undeva, departe, în planul celest,  îngerii cu ochi înlăcrimați murmurau în cor un început de baladă.

 

Au mai scris la duzină: Vladen, Scorpio, oglinda lui erised , ComiCultural, Dan, bloodie, dan, Sonia, roxana, Vero, maya, Ioana Soglu, Adriana, Vienela, Drugwash, Some Words, Raluca M., adicherish, dia naicu, Radu Thor