Podul Plangerii

Stau de aproape 40 de minute pe podul de lângă Ikea, pe DN1, pe sensul către Bucuresti. Ploaia cade mărunt pe parbriz, mimând lacrimile zeilor si lăsând pe sticlă urma unor vieți efemere secerate scurt de lamele ștergătoarelor. Bucurestiul se vede în zare, într-o ceata difuza. Șirul lămpilor de poziție ale mașinilor din fața mea seamănă cu niște lumânări roșii ale unui șir de pelerini care se îndreaptă încet și cuminte către un Templu al Disperării. Mertzane.. Gipuri… Loganuri… Autobuze… Suntem cu toții egali pe acest pod al plângerii. Nimeni nu merge mai repede, nimeni nu merge mai încet… Cui trebuie să mulțumesc pentru acest peisaj apocaliptic?

Rugați- vă pentru mine… După ce scap de aici, voi lua cu asalt un alt pod al plângerii: Podul Grant!