Duzina de cuvinte: Prințul

”Vom înnopta undeva dincolo de dealul acela!” porunci Prințul suitei sale de călăreți care-l însoțeau de câteva zile bune în călătoria sa. Aceștia încuviințară tăcuți și porniră mai departe, la trap ușor, pe drumul ce se deschidea înaintea lor.

Era mândru, Prințul. Un tânăr înalt și mlădios, cu privire pătrunzătoare, albastră ca adâncurile cerului. Pe pieptul platoșei sale făcută de mâinile celor mai iscusiți făurari se afla mândrul blazon al regatului, un vultur roșu cu aripile întinse. Tot făurarii aceia i-au dăruit și sabia cu lama fină și ascuțită și mânere bătute în pietre prețioase, dar care nu fusese încă botezată în bătălii însângerate. Tatăl său, Regele, își ținuse departe unicul fiu de toate acele lucruri neplăcute din viața unui conducător, reușind ca încă din timpul vieții lui să aducă pacea pe aceste meleaguri.

Prințul, acum, își căuta o soție, mânat de un gol inexplicabil în suflet. Un fel de dor și tânjire care părea că-l macină de ceva vreme. Nici una din domnițele prezentate la Curtea tatălui său nu îi plăcuseră. Deși erau frumoase și instruite, nici una nu-i trezise Prințului acea flacără în suflet numită dragoste profundă. Pentru că asta căuta Prințul: dragostea aceea pură care unește două suflete pereche într-o singură entitate spirituală. Lumea îl credea nebun, visător, lunatic, dar lui nu-i păsa asta, continuând să viseze în continuare la idealul său.

Așa că Prințul, sub binecuvântarea tatălui său,  plecase la drum alături de mica sa suită în căutarea perechii sufletului, scrutând cu privirea limpede îndepărtările, spre regate îndepărtate, unde era sigur că-și va găsi marea dragoste ”Cântă-ne menestrel!, porunci prințul, zi-ne un cântec voios de drum și voie bună!” Cântărețul aflat în suită, își acordă rapid rotta și îi mângâie coardele, susurând un cântec vesel, acompaniat de vocea cristalină a Prințului.

Trecuseră dealul nesperat de repede, însuflețiți de cântecele voioase și căutau un loc în care să înnopteze. ”La marginea pădurii”, porunci Prințul, arătând către mulțimea nesfârșită de copaci înalți ce se profila în zare. Pe măsură ce se apropiau de pădure, caii fornăiau, cuprinși de o oarecare neliniște.

”Alteță, oamenii se tem de acest loc…”, îi șopti Prințului unul din slujitori. ”Se petrec lucruri necurate în pădurea aceasta întunecată… noaptea umblă năluci, se aud voci șoptite… cine știe… oamenii se tem…”. Prințul ordonă descălecarea și își îmbărbătă oamenii: ” Voi sta eu însumi de pază în primul și al treilea schimb”, spuse el, iar cei din suită descălecară în jurul lui, pregătind cele necesare pentru înnoptat.

Se întunecă repede. Luna cea plină strălucea pe cer, dând o formă ciudată copacilor, ale căror coroane părea că formează niște arcade deasupra unui drum prin pădure, al cărui contur se distingea treptat în lumina argintie.

Atunci Prințul simți chemarea. Cuvinte abia șoptite de frunzele bătute de vântul slab al nopții, ca într-un cântec magic, a cărei melodie nu-i părea deloc străină, răscolind un sentiment de dor neștiut, aflat undeva demult ascuns prin memorie. Se ridică și porni pe sub arcadele maiestuoase formate de coroanele copacilor, pe drumul acela ce se distingea din ce în ce mai clar și care ducea spre inima pădurii. Treptat, totul în jurul său se schimba: întunecimea adâncurilor pădurii transformându-se într-o lumină difuză și lăptoasă ce-l înconjura pe Prinț ca o aură magică. Șoaptele frunzelor erau din ce în ce mai puternice, călăuzindu-l pe Prinț spre luminișul rotund, ca un templu.

”Ai venit”, auzi el vocea cristalină. Era cea mai limpede voce pe care o auzise până atunci. Se uită în jur, și atunci o zări pe ea: o siluetă albă și luminoasă ce se transforma sub privirea lui în cea mai frumoasă, fină și delicată făptură de pe Pământ: o fată cu părul auriu, ce se revărsa lung, până la gleznele fine. Prințul era fermecat de fata aceea și simți că se pierde în ochii ei de un albastru clar la fel ca cel al ochilor lui. Simțea că o găsise. Era ea, perechea lui, pe care simțea că o reîntâlnește acum, după ce o pierduse, undeva, într-o altă viață trăită demult.  Simțea că vibrează, că sufletul său prinde aripi și se înalță undeva sus deasupra tuturor lucrurilor lumești, poposind într-o altă lume. Își dădu jos platoșa cea grea și o cuprinse delicat pe fata cu păr de aur, într-o îmbrățișare de foc. Simțea că se pierde în ființa ei, că se disipă devenind un spirit ca și ea, într-o stare de liniște interioară absolută.

Se iubiră acolo, sub binecuvântarea Lunii, și stătură îmbrățișați, tăcuți și privindu-se unul pe celălalt, ore-n șir . Într-un târziu ea șopti: ”  Se apropie răsăritul soarelui și va trebui să plec…” Prințul o strânse de mâna cea fină și delicată: ”Vin cu tine… Nu te pot pierde din nou…” Fata închise ochii și spuse mângâindu-i chipul: ”Nu te pot lua… va trebui să renunți la tot, la tot ce ești acum. Poți face asta?”

Prințul o strânse în brațe, fără cuvinte, acceptându-și menirea și așteptară împreună plecarea. Nu după multă vreme apăru pe cer prima geană roșiatică a zorilor. Fata oftă și se cuibări la pieptul lui, simțindu-i bătăile din ce în ce mai puternice și mai rapide ale inimii. Ea șoptea o vrajă, un descântec ce-l  pregătea pentru marea călătorie, cuvintele devenind din ce în ce mai puternice pe măsură ce soarele răsărea și înroșea cerul cu razele sale tinere ale dimineții.  Totul se petrecu într-o clipă: cei doi îndrăgostiți se transformau într-un nor luminos, apoi într-un glob orbitor care, după câteva clipe de strălucire maximă se împrăștie  în aerul rece  într-un foșnet stins urmat de o tăcere absolută. Iar ceea ce fusese până atunci omul-Prinț se transformă într-un mănunchi de cenușă.

Slujitorii Prințului se treziră și-l căutară îngrijorați toată ziua. Într-un târziu, i-au găsit platoșa și spada într-un luminiș din mijlocul pădurii fiind nedumeriți de dispariția stranie a stăpânului lor. Nu știau să asculte vântul care, purtându-i cenușa, șoptea celor ce știau să-l asculte, povestea Prințului care a descoperit, în sfârșit, sufletul său pereche.

Cele douăsprezece cuvinte ale duzinei de azi, le veţi găsi şi la: psi, marina, abisuri, grig, vero, redsky, altcersenin, tibi, rokssana,virusache,

incertitudini, vero, cita, gânguritu, carmensima, scorpio